Sminteală

Pămîntul e plin cu oameni de prisos, nevolnici cărora trebuie să li se predice renunţarea la viaţă. Coșciuge vii într-o lume fără sorți, religioșii dau sens existenței lor predicând cu îndârjire  mesajul morții. Doctrina lor –venin cu gust a șarpe ancestral– se răspândește ca focul într-o pădure uscată: tot ce mintea lor nu poate să priceapă este automat păcat și blestem! Smintiți de-nvăţătura oboselii şi a așteptărilor deșarte, religioși dârz agățați de paiul existenţei lor împing gloata către prăpastia renunțării totale: banii sunt răi, averile sunt o povară, emoțiile sunt ispite, iar sentimentele sunt păcat! Plăcerile ori docența nesupuse ”doctrinei morții” sunt toate pervertite, corupte și de prisos. Renunțarea se impune deci ca o necesitate mântuitoare. Tuberculoşi ai sufletului prin excelență, viii-morți sorb cu nesaț cuvântul putred al morților-vii, împlinindu-și astfel menirea de peregrini: abia născuţi, încep rapid să moară!  

Făgăduindu-li-se o lume unde nu va mai fi nici tînguire, nici țipăt, nici durere, religioșii ar trebui să fie ispitiţi să părăsească rapid viaţa aceasta, în favoarea celeilalte, nespus mai bună. Tuturor predicatorilor morții le doresc un singur lucru: să respecte fiecare iotă din doctrina lor! Aceasta le va grăbi pieirea! Numai că nu vor... nicicum! Mari și mici într-ale credinței, toți caută contrariul: își leagă și mai abitir existența de lumea aceasta; ”Aici!” și ”Acum!”, este alegerea lor, prioritatea lor, devizul și crezul lor! ”Atunci” și ”Acolo” e doar pentru proști! De aceea eu vă spun: faceți ce face popa, nu ce zice el!

Eden

La început (Gen.1), Dumnezeu a făcut cerurile și pămâmtul... Apoi (Gen.2) a sădit o grădină pe care a numit-o Eden,  iar omul a fost pus în ea ca s-o lucreze și s-o păzească, spre desfătarea sa. În mijlocul grădinii, se găseau pomul vieții şi pomul cunoştinţei binelui şi răului... Un rîu ieşea din Eden şi uda grădina, așa încât totul era verde, proaspăt și fertil din cale-afară; un braț al acestui râu curgea la răsăritul  țării Asiriei, altul înconjura toată țara Cuș, iar altul țara Havila...  Mai târziu, Dumnezeu i-a dăruit proaspătului Adam un ajutor pe măsură, pe care acesta a numit-o Eva. Abia mult mai târziu (Gen.3), nu se știe după cât timp anume, perechea androgină a fost ispitită de șarpele zburător, și, păcătuind, aceștia au fost aruncați afară din Eden. Și mai târziu decât "mult mai târziu",  Adam  și Eva  au procreat (Gen.4); din ei, se presupune că se trag toate popoarele lumii (Gen.5); mult, mult, mult... mult mai târziu acestea au pierit la potop (Gen.6).

Nu că nu am cunoaște istoria veche de milenii, însă repetiția este mama învățăturii: este bine să remarcăm faptul că, geografic și temporal, capitolul 2 al Genezei învecinează și relaționează Edenul cu cel puțin alte trei state. Miticul râu care uda plaiurile mirifice ale Grădinii Edenului, uda în aceeași măsură și țara Havila, și țara Cuș, și țara Asiriei, adăpând implicit și popoarele aferente acestora. De-ar fi știut asirienii ce comoară nespusă sălășluia  mai în amonte... ar fi luat cu năvală grădina, și ar fi mâncat din pomul vieții...

Înșir-te mărgărite...

Pe când nu eram decât un prunc, fascinația pentru basme și povești era neostoită; nopțile lungi și geroase de iarnă deveneau părtașe la zămislirea celei mai intime "beții" pe care am cunoscut-o vreodată: cuvintele magice spuse cu tâlc se'mpleteau misterios cu tinerețea-fără-de-bătrânețe și viața-fără-de-moarte; comori fabuloase păzite de zmeii zurbagii erau furate de feți-frumoși viteji călare pe cai înaripați; zâne răpitor de frumoase și delicate înrobeau inimile muritorilor de rând, iar turbinca lui Ivan înghițea drăcimea toată, Tartarul și chiar pe Scaraoțchi însuși. Farmecul acelor nopți magice de iarnă îl mai adulmec și-acum...

Între timp am crescut. Eu, și încă puțini alții. Pentru cei mai mulți însă, drogul basmului citit în exces a fost prea puternic și s-a transformat în religie; n-au mai apucat să se trezească din "mahmureala copilăriei", iar beția intimă a imaginației curate s-a transformat rapid în dependență de orgie vinovată de sânge: bolboroseala bahică academic tâlcuită au numit-o liturghie, castelul Zmeului Zurbagiu l-au transformat în Biserică, iar Zurbagiul Însuși s-a preschimbat în Dumnezeu, dându-se grațios peste cap, de trei ori. În efortul colosal de a dobândi viața făr'de moarte, au schimbat zâna-ntr-o Gheonoaie epileptică, feții-frumoși în monștri asasini  cumpărați pe o simbrie rușinoasă, caii înaripați în măgari vorbitori, iar turbinca într-un sac de dormit pentru poporul  somnambul; în noaptea rațiunii întunecate, credulii sunt biciuiți cu înc-o măsură de basm plămădit cu drojdia credinței: povestea a devenit un coșmar... iar unora le este cu neputință a se mai trezi...

Credință

Creștinismul este simbolul absurdului depășit doar de propria-i absurditate: căzut în mrejele morții datorită teribilului păcat de a fi mușcat dintr-un afurisit de măr, omul nu mai poate fi mântuit decât... omorându-l pe Isus Hristos! Mirosul apăsător a măr cu gust a cui torturează profund spiritul: victime nevolnice ale unui sistem dement, sărmanii credincioși orbecăiesc disperați de colo colo, căutând insistent să-și spele mâinile de sânge și gingiile de mirosul a măr. Greșeala fundamentală pe care o fac toți deopotrivă, atât victime cât și adepți, este să caute vreo noimă oarecare în sistemul nebun: nu există nici una! Pradă unui status limbic confuz și alterat, raționalul adeptului este repede pus sub obrocul credinței, captiv în suprarealismul dulce al ignoranței atent șlefuită. 

Desăvârșire supremă a ignoranței, credința este analgezicul care amorțește simțurile prin încăpățânarea de "a nu cunoaște" și de "a nu pricepe" cu orice preț; ea este catalizatorul exploziv al unei reacții în lanț numită religie: una implică pe cealaltă și amândouă se împletesc armonios cu puterea seculară pentru a da lumii funia robiei împletită în trei, cu nodul gata făcut, care atârnă periculos de maestuos la gâtul omenirii. Virtuoasă mai degrabă prin paradoxul și aberațiile ei decât prin vreun model anume, credința este în final reactorul în care se ard și descompun frustrările ancestrale, cu temeri cu tot, pentru a facilita existențialului mizer al omului inferior suficient conținut de acceptabil pentru a-și găsi o motivație de a trăi. 

Nouă, celorlalți, ne este suficientă o rază de Soare și-un surâs de copil!

Căutați-l pe Hobab

Au trecut vreo trei milenii de când YHWH a scos pe Israel din Egipt cu mână tare, prin semne mari și minuni: rugul de foc, plăgile, despicarea Mării Roșii, apa din stâncă, mana cerească, prepelițele, tunetele, fulgerele, norul de întuneric... sunt toate relatări care caută să ne convingă de un unic și singur aspect: Dumnezeu (și numai El...) a condus nemijlocit poporul, și fără El, sau fără voia sa, nimic nu s-a înfăptuit. Ne-mai-având altă treabă prin Univers, sectarul YHWH a hotărât să se dedice "foc" și "fum" cauzei sioniste: conducea nemijlocit gloata de corturari, noaptea în formă de stâlp de foc, iar ziua în formă de stâlp de fum; unde poposea YHWH își așeza și poporul tabăra, iar când  El se ridica, și israeliții ridicau tabăra înspre locul și pe drumul pe care îl indica stâlpul de fum sau de foc, pe principiul: ,,Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici!”
Măcar de-ar fi fost adevărat! Lucrurile nu stau, însă, deloc așa: după rușinoasa fugă din Egipt, pierdut prin deșert și neavând nici o idee de încotro s-o apuce, Moise imploră ajutorul cumnatului său, un anume Hobab (om din partea locului care cunoștea în amănunțime meandrele deșertului), pentru a-l conduce prin acele locuri necunoscute. În fața refuzului acestuia, Moise încearcă să-l mituiască, promițându-i marea cu sarea, ba chiar si ceva peste: ”Nu ne părăsi, te rog; fiindcă tu cunoști locurile unde putem sã tãbãrîm în pustie; deci tu sã ne fii cãlãuzã.  ³² și dacã vii cu noi, te vom face sã te bucuri de binele, pe care ni-l va face Domnul.”

Și astăzi, ca și atunci, tot soiul de oportuniști, căpușe-vampir cocoțate flămând în spatele gloatei ignorante, susțin sus și tare că YHWH este la cârmă și că fără El nimic nu se face: minciună! Acolo unde vi se zice ”Dumnezeu ne conduce!”, voi căutați-l pe Hobab: e printre voi, mituit să vă mintă, vândut altora pe prețul unui blid de linte apoasă și a unui prezervativ uzat!

Mahorcă Religioasă

Karl Marx și comunismul nu au avut dreptate: Religia NU este opiul popoarelor! Opium-ul ar sugera o somnolență letargică, o amorțeală insensibilă, o experiență plictisitoare, monotonă și neinteresantă. Mahorca religioasă însă, de orice confesiune ar fi ea, nu se limitează nicicum la aceste aspecte: de cele mai multe ori, această mahorcă a bolboroselii fără noimă de cuvinte neînțelese și a împleticirii de idei nebune reprezintă un adevărat afrodisiac pentru oroare, un catalizator pentru teroare, un detonant pentru bestialitatea animalului religios, client fidel al altarelor și cimitirelor. 

Tortură a rațiunii și spiritului uman, religia a stimulat doar ceea ce este mai urât și mai degradant în om: egoismul de a apuca cu năvală un loc în Raiul de la Marea de Cristal, intoleranța criminală față de cei care nu le împărtășesc convingerile si violența viscerală împotriva bunului simț, a frumosului, a artei și științelor de tot felul. Religia a exacerbat mințile și spiritul gloatei de brute, punându-le între mâini unealta criminală a violenței justificată printr-un amarnic ”Așa zice Domnul!”, reușind astfel să transforme civilizații întregi în cimitire, aruncând în scrum și cenușă nădejdea de pace și bucuria vieții pe care mințile lor mici nu o pot pricepe. Religia este Opiul Războiului!

P.S. Dizertație izvorâtă din lectura cărții Judecători capitolul 18:  ...au văzut poporul de acolo trãind la adãpost... liniștit și fãrã grijã; ... ,,Haidem sã ne suim împotriva lor; ... Dumnezeu i-a dat în mînile voastre!

Apocalipsa Rațiunii

Vine din nou sfârșitul săptămânii, iar religioșii din toată lumea se pregătesc de mica lor Apocalipsă. Provizii de tot soiul sunt făcute, merindele se gătesc la foc încins, se curăță casa, se spală  cămașa, se ceruiește-ncălțarea și se scrobește apretul. În frenezia pregătirii pentru catharsis, fiecare se cufundă ritualic  în cada plină cu apa de la robinet, sau în ligheanul cu apă de la streașină. Unghiile sunt tăiate, părul netuns este ghemuit într-un coc sau lăsat la-ntâmplare, iar casa răsună endemic de gâjâitul vreunui cor ori fluieratul vreunui afon. Frenezia se întețește și mai abitir când o voce fremătândă, aproape impersonală, îndeamnă șoptit la urgență: mai repede, grăbiți-vă, că vine odihna! Bucatele sunt scoase alert din cuptor, iar apa din cadă, și cea din lighean, ajunge-n hazna. Cravata înflorită e întinsă pe-un spătar de canapea, iar  cămașa cea nouă și bluza "de la shop" atârnă strâmb de-o ușă de șifonier; la fel fusta cea bună și costumul cel nou. Sub masă, la rând, odihnește-ncălțarea, iar pe mileul învechit zace împrăștiat cuvântul pentru studiat. Cu toții dau buzna, cu toții zoresc, să fie toți gata la ceasul ceresc! În zadar se grăbesc, în zadar se-ostenesc: inevitabil, invariabil, odihna apocaliptică îi prinde... nepregătiți!

Prin biserici, moschei, sinagogi sau răscruci, se arată pios "cocul-moț și apretul scrobit". Cerul întreg își aține suflarea. E moment de răscruce, e moment de sublim: contradicție supremă, religioșii credincioși mimează un act de rațional lucid și se pun pe cercetat! Într-un zumzet docent, unii își dau cu părerea... alții își dau coate... și toți d-impreună dau abitir cu bâta-n baltă îngânând încâlcit ceva despre niscaiva roade și ceva caracter. Peste zarva iscată, axiomatic, tună-ntr-un glas argumentul suprem: "Mare este Dumnezeul nostru!" Se pune astfel punct șaradei de prost gust și se reafirmă esența credinței: acolo unde numai dumnezeu este răspunsul iar întrebarea este un delict, cercetarea este o nebunie inutilă. Obosiți de-atâta (ne)pregătire și înspăimântați de-atâtea întrebări, religioși cu "apretul scrobit și cocul-moț" vor sfârși prin a declanșa, inevitabil, Apocalipsa!

Soare Nou

De-a lungul timpului, religioși de tot soiul au fabricat multitudine de teorii menite să explice inexplicabilul, să înțeleagă neînțelesul; în schimbul unui blid de linte (prea greu de procurat prin muncă cinstită), cohorte de puturoși de toate națiile, școliți pe la școala despre alb și negru (unde gri-ul este Dumnezeu...), înfometați și neîmpliniți, au emanat noian de axiome cu privire la tot; gloata trudită n-a mai avut timp să pună întrebări... și uite-așa s-a născut adevărul. Parte a unui sistem de constrângere, control și opresiune, adevărul proaspăt fabricat a fost livrat cu forța destinatarului final. Înghițind gălușca, gloata istovită n-a mai avut puterea să se opună și așa s-a născut religia. Proaspăta aberație și-a arogat curând toate meritele, ajungând să stăpânească tiranic și sângeros peste trup, suflet, inimă și minte. Animalul religios  bolborositor și-a câștigat de milenii rolul de primadon într-o arie pe care el însuși o scrie (sau rescrie), după cum îi dictează interesul sau năravul. Până acum.

De ceva vreme încoace, bolboroseala fără noimă nu mai este acceptată drept argument; gloata trudită a început să pună din ce în ce mai multe întrebări și refuză să mai înghită gălușca. Încet-încet, construcția de milenii a puturoșilor de pretutindeni a început să se năruiască. Minciuna devine inacceptabilă iar manipularea aproape imposibilă. Altădată măsurată în zeci și sute de milioane de adepți necondiționați, astăzi religioșii predică cu mândrie forța de la grupa mică integrală, și se laudă cu niște registre pline cu nume de morți. În fața perspectivei descurajante, religioșii se zvârcolesc în chinurile adaptării la gloata care devine din ce în ce mai educată, mai pretențioasă, mai exigentă, mai emancipată. În zadar le va fi efortul! Acesta este doar începutul unui sfârșit inevitabil. Nu le plâng de milă: să se ducă în Gheena întunecimii minții din care au ieșit! Mă bucur însă pentru gloata din care eu însumi fac parte. Zorii unei ere în centrul căreia se regăsește Omul și forța sa creatoare, mijește la orizont: sătul de-atâta gri, vreau cu tot din adinsul să-mi scald privirea, inima și mintea în curcubeul de culori al unui Soare Nou, Cauzator. Cei ce au ochi de citit să citească și să înțeleagă: Fiți Oameni... nu animale religioase râioase! 

Omul Nou

Raportul care definește cel mai bine relația dintre Om și Dumnezeu nu este actul de credință, ci actul de creație: Omul este... creator de Dumnezeu, iar asta ne dă tuturor un aer de intelectuali. În plan pur personal, dumnezeul meu e diferit de al tău, iar al tău este diferit de al tuturor celorlalți. La nivel de gintă, trib sau nație, conștiința colectivă eliberează conceptul de atributele sale personalizante, forjându-l într-o formulă sincretică, unificatoare. La nivel de regiuni geografice, conceptul în sine este pulverizat într-o supă confuză care mai păstrează doar ideea superstițioasă de supranatural. Dincolo de albastrul cerului planetei noastre, dumnezeu este irelevant și inutil: acolo nu există Om, deci, nici superstiție!

Aici pe Planetă însă, robia oarbă a religiei și a închinării la dumnezei este, fără îndoială, actul rațional cel mai irațional imaginabil: din teama de moarte, din frica profundă de necunoscut, din spaima de întuneric, din neștiință, din nepricepere și din superstiție bolnavă, îl plăsmuim pe Dumnezeu; El este spațiul și persoana în sânul căreia se scurtcircuitează logica, rațiunea și evidentul, transformând copilărește fobia inacceptabilului în acceptabilul fobiei cu care să putem conviețui. El este ecoul temerilor primordiale, reflexia neputinței și inutilului biologic! Produs formidabil al sinelui-conștientizator, Dumnezeu devine factorul convergent al Speranței, care, prin mimetism dezumanizant, se transformă în Credință: iar aceasta înrobește definitiv raționalul conștient. 

În locul robiei și a mimetismului compulsiv, vă propun o cale nespus mai bună: libertatea de a fi ceea ce suntem, nu din frică sau din superstiție, ci pentru că nu este acceptabil să fim altfel: înfruntați-vă temerile cu forța dragostei, nimiciți prin Cunoaștere demonii și spaimele din lăuntrul vostru, transformați credința în Speranță pură și lichidați  prin Voință  dumnezeii fobiilor voastre! Fiți Buni pentru că sunteți Omeni; fiți Morali pentru că sunteți Creatori de Dumenzeu, iar nu înspăimântați de vreunul! Respectați viața, iubiți-vă pe voi înșivă mai mult decât orice: abia atunci veți putea iubi aproapele și departele vostru! Purtați-vă demn propriile voastre poveri și ușurați-le pe-ale altora. Speranța voastră să fiți voi înșivă, de dragul Rațiunii și de frica Religiei! Privirea demnă să scruteze orizonturi nu să scurme anemică prin tărână, afumată de tămâie! Atât cât ni-i veacul, ieșiți din cimitirele pentru vii și nu vă înspăimântați de cele pentru morți, căci Omul cel Nou, născut din Speranța vie a Libertății, chiar mort fiind, rămâne pururi viu!

Răbdare?

Am auzit cu toții despre "îndelunga răbdare a lui dumnezeu"; mereu se găsește câte cineva care e specialist în "îndelungă răbdare" și care se simte obligat să-ți vorbească despre ea, la vreme și mai ales ne-la-vreme. Argumente nu prea sunt; se presupune că dacă e insistent amintită și des repetată, problematica argumentului devine o chestiune secundară și neinteresantă. Sinonimă cu mântuirea însăși, îndelunga răbdare a lui dumnezeu pare să fie sfântul graal al multora... dar nu al tuturor. Deși este prezentată ca fiind o caracteristică a-tot-cuprinzătoare și indiscriminatorie a divinității, Scriptura nu prea lasă să se întrevadă o asemenea posibilitate. 

Dimpotrivră! Pentru niște foarte mulți anonimi nefericiți ai sorții vinovați de viețuire frauduloasă pe Planetă, brusc, numita "îndelungă răbdare" devine scurtă sau inexistentă: populații întregi, de obicei lipsite de apărare, sunt condamnate din senin la anihilare; copii, femei, bătrâni sau prunci aflați încă în pântecele maternal sunt spintecați fără milă, invocându-se paharul plin al mâniei drepte a lui dumnezeu. Pe de altă parte, criminalii zeloși ai lui YHWH, derbedeii religioși cuprinși de demonul puterii și avariției, curvarii notorii și înșelătorii de tot soiul, păziți de sabie și scut, par a se afla invariabil sub zodia răbdării divine care se face lungă-lungă, suficient de îndelungă cât să le acopere toată nerușinarea ordinară cu promisiunea că, în final, vor popula Cerul întreg  și Pământul cel Nou.

Și astăzi, întocmai ca în vechime, niște foarte mulți anonimi nefericiți ai sorții, vinovați de viețuire frauduloasă pe Planetă, plătesc tributul crud al  anihilării și al morții nedrepte, doar pentru faptul că sunt la fel de lipsiți de apărare: milioane pier în războaie, milioane pătimesc durerea cumplită a bolii hidoase, milioane se sting de foame, milioane de sete, milioane sub povara sărăciei lucie, toate generate și întreținute de hoiturile grase și pline de sâlnicie ale unora care pretind că vor popula Cerul întreg  și Pământul cel Nou. Până când vom înghiți gogoașa?  

Taietorilor de lemne

Pentru cei care practică religia iubirii –creștinii-  YHWH Domnul este primul ecologist al lumii și un împătimit iubitor de natură! El este cel care ne descoperă și revalorizează conceptul pierdut al “pomului de pe câmp” prin sloganul “pomii sa nu-i strici tăindu-i cu securea!”. Cufundată adânc în mlaștina păcatului și orbită de egocentrismul eu-lui tăietor de copaci, omenirea a uitat să valorizeze rolul vital al pomului de pe câmp; in neștiinta lor, oamenii au pierdut din vedere aspecte profund umane cum ar fi iubirea față de cel mai apropiat copac sau empatia verde, aplicată  după  principiul "ce ție nu-ți place nici copacului nu-i face". Înălțătoare sau nu, devoțiunea față de pomul de pe câmp ar trebui să fie deplină, și toată suflarea să ințeleagă faptul că ar trebui sa ne iubim copacul ca pe noi inșine!

După standardele divine, natura si “pomul de pe câmp” sunt valori profunde, fundamentale, esențiale chiar; oamenii ar trebui să-și revizuiască neapărat postura lor criminală de "taietori de lemne" întru-cât distrug iremediabil frumusețile naturii. Ce vină poate avea “pomul de pe câmp”, și ce păcat așa de groaznic să fi săvârșit acesta ca să-și merite mușcătura perfidă a securii ce neîncetat îi macină trunchiul fraged, plapând, neajutorat, pulverizandu-l in mii de așchii? Asa zice Domnul: "Pomul de pe câmp este (el) oare un om ca să fie nimicit de tine?" ... Ce izvor de înțelepciune, câtă iubire ecologică, ce învățătură prețioasă! Câtă lumină se revarsă din această interpelare dojenitoare a spiritului uman corupt de păcatul tăietorului de lemne! Cinism absolut, in religia iubirii rezulta intolerabil și de neiertat să fim taietori de lemne! Este, insă, perfect legitim să fim tăietori de oameni!

PS: aceasta dizertație izvorăște din învățătura capitolului 20 din cartea Deuteronom a Bibliei și este dedicata lui YHWH și tuturor acoliților lui tăietori de oameni care, la sfârșit de săptămână, se reunesc prin bisericile-abator.