Religiosul zice in inima
lui: „toate lucrurile lucreaza spre binele celor care cred...” Ca orice altceva in Univers, Viata sufera
de entropie iar noi suntem bolnavi de Moarte: o moarte cronica, implacabila,
ireductibila si imutabila! O Moarte dementa instalata A-Teo-Logic in Celula
Primordiala a luat ostatica Viata
din ea, transformandu-o miseleste intr-un calvar al luptei pentru salvare, eliberare
ori mantuire –cum le place unora sa zica. Totusi... nu Moartea ucide Viata, cum
lesne-am fi tentati a crede; ea doar ii otraveste existenta cu veninul
Suferintei, furandu-i astfel demnitatea
actului de A FI; despuiata de esenta
frumusetii si nobletea menirii sale, Viata insasi comite suicid la scara
universala, refuzand uraciunea imanenta a stricaciunii!
Victima naiva a titanicei inclestari, religiosul isi
administreaza perfuzii in cap cu sperante
desarte indoite cu aghiazma si tamaie, vandute ca leac de mare pret prin farmaciile
spitalelor de nebuni unde doctorii sunt toti in faza terminala. Ne-ntelegand nimic
din ce i se intampla, religiosul isi zice convingator ca orice-ar fi trebuie
musai sa-i fie de bine. Asa se face ca Superstitia
cu privire la Dumnezeu, la Ingeri, la Sfinti, la Moaste ori Noroc a intortocheat
iremediabil mintea credinciosului ca nu cumva sa priceapa ca negarea realitatii
nu implica vreo transmutare de esenta a acesteia, dupa cum nici proiectia in
imaginar a nazuintelor incatusate sub zodia Vietii nu schimba natura
conflictului originar si, pe cale de consecinta, nici deznodamantul acestuia.
Esenta Vietii este
Demnitatea. In final, toti
murim. Nebuni sau nu, ne vine randul. Nu-i nici o diferenta. O intrebare,
totusi, se impune: Traiesti o moarte demna... ori Mori incatusat tot timpul Vietii?!?!
