”Căci celui
ce are, i se va mai da – zice Scriptura– iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce
are.”[1] Declarația este atât de categorică încât nu
lasă mult loc interpretărilor. Creștinii în general au văzut în această maximă hristică
o făgăduință specială care ascunde în miezul ei o mare binecuvântare: prosperitatea,
fie în cele ”spirituale” fie în cele ”materiale”! Atinși la coarda sensibilă a dorinței
nestăvilite de a poseda, orbiți de apucături străine bunului simț și cu nădejdea
răvășită de altruismul căruia trebuie să-i salveze aparențele, creștinii î-și repetă pe-ascuns:”celui ce are, i se va mai da …”
Tributari amăgirii facile, creștinii nu au
priceput mare lucru din cuvintele prețioase ale lui Isus: nu prosperitatea era
vizată de Mântuitorul, ci inteligența, stiința, și cunoașterea... chestiuni
atât de puțin apreciate de epigonii săi din toate timpurile; ceea ce Isus numea
”cunoașterea tainelor”[2] trece în întregime neobservată: creștinismul
preferă să rămână insensibil, pe deplin ignorant, surd de ”urechi”, ca nu care
cumva auzind să-nțeleagă, și orb, ca
nu care cumva văzând să priceapă. Într-adevăr:
”celui ce are, i
se va mai da … ca să-i prisosească!”