Doctrina centrala a crestinismului este Invierea: fara ea crestinismul nu ar
avea nici un sens, credinta ar ramane doar o vorba goala iar Dumnezeul descris
de religiosi nu si-ar mai justifica existenta. Temelia acestei doctrine –spun credinciosii–
este Cuvantul lui Dumnezeu; insa la o cercetare mai amanuntita observam ca Iubitorul de Oameni nu a suflat niciodata
vreo vorba despre Invierea Mortilor; nici Patriarhii, nici Profetii, nici marele
Moise nu erau la curent cu un asa Adevar minunat. Cu totii si-au dat obstescul sfarsit si cu asta basta. David insusi, aflat in pragul mortii, face urmatoarea
marturisire: ,,Eu
plec pe calea pe care merge toata lumea”[1]; nu sufla nici o vorba
despre Inviere, despre Judecata, Cetatea de Aur sau Marea de Cristal! Saducheii,
preoti dinastici si pastratori de nadejde ale tainelor divine, respingeau cu
vehementa aceasta erezie[2],
condamnand fara retineri o asemenea gogomanie pe motiv ca Torah nu pomeneste nici un
cuvant despre Inviere!
Fagaduind prostimii marea cu sarea, Fariseii au aflat rapid ca pot castiga influenta, bani si
privilegii fara numar, plasmuind povesti dupa inima si poftele cele multe ale
poporului manelist. Dorinta dupa un trai mai bun si fuga de munca a dus la
supralicitarea ofertei religioase pe principiul “gramada n-are varf”, inventand rapid noi dimensiuni ale
spiritualitatii: imaginatia fertila a unor bezmetici religiosi a despuiat rapid
cerul de misterul sau inerent, explicand cu lux de amanunte “lucruri, pe cari
ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s'au suit”[3].
Angajati in spirala seducatoare a fagaduintelor de tot felul, Fariseii prefigurau
aparitia tarzie a crestinismului –incununare apoteotica a Minciunii cu laurii Adevarului absolut. Raiul, Iadul, Cetatea de
Aur, Marea de Cristal, Cununa de Diamante si un Pamant Nou doar al lor, sunt
toate motive omniprezente in maneaua universala a superstitiei religioase
interpretata cu patos de poporul lautar intre doua altare invechite si-un
gratar de mici stropiti cu bere: “sa
moara dusmanul meu … ma iubeste dumnezeu!”
