Placebo

Religiosul zice in inima lui: „toate lucrurile lucreaza spre binele celor care cred...” Ca orice altceva in Univers, Viata sufera de entropie iar noi suntem bolnavi de Moarte: o moarte cronica, implacabila, ireductibila si imutabila! O Moarte dementa instalata A-Teo-Logic in Celula Primordiala a luat ostatica Viata din ea, transformandu-o miseleste intr-un calvar al luptei pentru salvare, eliberare ori mantuire –cum le place unora sa zica. Totusi... nu Moartea ucide Viata, cum lesne-am fi tentati a crede; ea doar ii otraveste existenta cu veninul Suferintei, furandu-i astfel demnitatea actului de A FI; despuiata de esenta frumusetii si nobletea menirii sale, Viata insasi comite suicid la scara universala, refuzand uraciunea imanenta a stricaciunii!

Victima naiva a titanicei inclestari, religiosul isi administreaza perfuzii in cap cu sperante desarte indoite cu aghiazma si tamaie, vandute ca leac de mare pret prin farmaciile spitalelor de nebuni unde doctorii sunt toti in faza terminala. Ne-ntelegand nimic din ce i se intampla, religiosul isi zice convingator ca orice-ar fi trebuie musai sa-i fie de bine. Asa se face ca Superstitia cu privire la Dumnezeu, la Ingeri, la Sfinti, la Moaste ori Noroc a intortocheat iremediabil mintea credinciosului ca nu cumva sa priceapa ca negarea realitatii nu implica vreo transmutare de esenta a acesteia, dupa cum nici proiectia in imaginar a nazuintelor incatusate sub zodia Vietii nu schimba natura conflictului originar si, pe cale de consecinta, nici deznodamantul acestuia.

Esenta Vietii este Demnitatea. In final, toti murim. Nebuni sau nu, ne vine randul. Nu-i nici o diferenta. O intrebare, totusi, se impune: Traiesti o moarte demna... ori Mori incatusat tot timpul Vietii?!?!