Istorie

Dupa ce timp de 430 de ani s-au infruptat cu nesat din painea si carnea Egiptului[1], Dumnezeu i-a inspirat pe Moise si evrei cu gandul mantuirii, adica sa mai traiasca si ei pe spatele, truda si sudoarea altora, nu doar altii pe spinarea lor. Dupa ce si-au luat ziua buna de la gazde cu vreo zece plagi mortale si o furaciune rusinoasa, poporul a plecat inspre un loc unde curgea neincetat „lapte si miere” –adica fix in desert, unde aveau sa piara toti, pana la ultimul; umbra blanda a Soarelui de pranz le racorea necontenit sufletul, gustul cleios-nisipos de „manah” le incanta paladarele iar apa din piatra seaca ii inviora atunci cand li se facea rau de la lingurica. Solutia (ne)fericirii lor avea sa fie macelarirea poporul amalecit care se ridicase natural sa isi apere tara si agoniseala. Carnagiul avea sa fie total, insa nu lipsit de scene desprinse parca din filmele cu prosti: pe cand evreii se luptau de zor cu amalecitii, Moise se lupta vartos cu gravitatia pe varful unui deal. „Cînd îşi ridica Moise mîna, era mai tare Israel; şi cînd îşi lăsa mînă în jos, era mai tare Amalec.”[2] Cum din pricina acestui balet biruinta aluneca nehotarat cand inspre israeliti, cand inspre amaleciti, Hur si Aaron au hotarat sa intrerupa baletul mortii, pironindu-l pe Moise in postura in care evreii erau invingatori: „... au luat o piatră, au pus-o subt Moise” iar ei „îi sprijineau mînile, unul deoparte, iar altul de alta.”[3]

Acesta a fost doar inceputul. Dupa mai bine de doua milenii de cand Lumea le e indiferenta iar ei „vrajmasi” cu numele, religiosii continua sa caute „laptele si mierea” prin desertul ratacirii din capul lor. Conectati cu legaturi de credinta strasnica la „baletul” ucigas al liderilor lor, religiosii continua cu mult sarg povestea filmului inceput de evrei in vechime. Incapabili, sau prea fricosi ca sa isi ia destinul in propriile maini, religiosii nu lasa loc la alternative: ori joci in filmul lor, ori mori casapit fara mila din ordinul unor stupizi senili ce se pretind a fi profeti, ori sfinti, aciuoati prin birouri de Conferinte si Uniuni de tot felul. Astazi, parca mai mult ca oricand, impostori din toate confesiunile vestesc contracost apocalipsa, ca pe un dar al dumnezeul lor de imprumut.  Adunatura de bezmetici guralivi buni de dus la balamuc se erijeaza in slujitori ai lui dumnezeu si reduta a adevarului. Istoria mare si infama de crime, adulter, pofte si hotii nerusinate a Religiei Universale este zidita pe miliardele de istorii mici si infame de crime, adulter, pofte si hotii ale fiecarui religios inrolat sub steagul infect al „sfinteniei de ochii lumii”. Tu si eu, cititorule, suntem tarati cu forta in mocirla asta a jocului de-a dumnezeu si mantuirea. Tu si eu putem alege istoria la care vrem sa fim partasi... Sunt rare istoriile de barbatie, iar strajerii ratiunii sunt putini! Putini si singuri! Si totusi, acesti „putini” pastreaza inca echilibrul cu lumea asta de nebuni! 

---

[1] Exod 16:3…în ţara Egiptului şedeam lîngă oalele noastre cu carne si mîncam pîne de ne săturam…

[2] Exod 17:11

[3] Exod 17:12-13

Om si Dumnezeu

Asa cum stim cu totii, Isus este intruparea lui Dumnezeu, adica Dumnezeu facut Om sau “Omul Dumnezeu”: un dumnezeu-sui-generis cu drepturi depline, incoronat in Cer si adorat pe Pamant[1]. Asa ne invata Scriptura, Traditia, Evanghelia si Biserica. Nu exista coltisor in Univers, nici ungher ascuns in mintea omului, care sa nu fie “plin” de cunostinta genezei lui Isus nascut din Tatal androgin –un batranel[2] bonom, incaruntit inainte de vreme de necazul patimit cu stirpea umana. Mai de moda veche, Dumnezeu Tatal umbla invesmantat cu o panza de in alb incinsa la brau[3], de sub a carei maneca rasare o mana batrancioasa cu un deget civilizator[4]. Ochii ageri si cautatura lor apriga ne descopera un dumnezeu mai mult Om decat Zeu, mofturos si capricios, cu ifose greu de inteles ori satisfacut. Vorbitor de multe limbi, Dumnezeu glasuieste fluent in toate dialectele pamantului[5], iar cuvantul lui e vorba-nteleapta[6], susur bland[7] cu iz de Lege pentru toti; contemplandu-L ai senzatia ca e acolo de cand lumea, atemporal, un colt de vesnicie ratacit in furtunosul de “acum” si “aici”.

 Cu toate acestea nu este mai putin adevarat ca “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu”[8], iar cine spune ca L-a vazut mincinos este, şi adevărul nu este în el. Aceasta declaratie axiomatica a Bibliei este la fel de importanta in esenta ei ca si alte declaratii esentiale, cum ar fi “Dumnezeu este Unul singur”[9], sau “Dumnezeu este Dragoste”[10]. Cu toate acestea, religiosii de pretutindeni au izvodit, si continua sa urzeasca, descrieri amanuntite ale Celui care prin definitie este si ramane ascuns[11], inaccesibil priceperii si intelegerii noastre.[12] Urmand aceleiasi indrazneli hulitoare, religiosii rup frontierele bunului simt, pretinzand ca stiu ce gandeste Dumnezeu si care este Vointa lui pentru oameni. Ca si cand l-ar avea la degetul lor cel mic, religiosii regurgiteaza scripturi, teologii si doctrine potrivite cu eggo-ul lor grobian. Un lucru insa trebuie subliniat si afirmat raspicat: dupa cum si-au inventat infatisarea unui dumnezeu, tot astfel si-au inventat si vorbele lui, vorbe pe care au incercat sa le impuna celorlalti drept Vointa Divina, spre folosul pantecului, buzunarului si poftelor lor cele multe si scarboase.

---

[1] Filipeni 2:10 pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de supt pămînt,

[2] Daniel 7:9  un Îmbătrînit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zãpada, si pãrul capului Lui era ca niste lînã curatã.

[3] Daniel 10:5  îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brîu

[4] Exod 31:18  table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

[5] Fapte 2:6 Cînd s'a auzit sunetul acela, mulţimea s'a adunat şi a rămas încremenită; pentrucă fiecare îi auzea vorbind în limba lui.

[6] Proverbe 8:22-31  Domnul m'a făcut cea dintîi dintre lucrările Lui (…) Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă (…) eu eram mesterul Lui, la lucru lîngã el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui.

[7] 1 Imparati 19:11-12  Şi iată că Domnul a trecut pe lîngă peşteră (…) un susur blînd si suptire.

[8] 1 Ioan 4:12 Nimeni n'a văzut vreodată pe Dumnezeu.

[9] Deuteronom 6:4 Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este unul singur.

[10] 1 Ioan 4:8 Cine nu iubeşte, n'a cunoscut pe Dumnezeu; pentrucă Dumnezeu este dragoste.

[11] Iov 23:9-10 Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu -L găsesc: dacă are treabă la miazănoapte, nu -L pot vedea; dacă se ascunde la miazăzi, nu -L pot descoperi.

[12] 1 Corinteni 2:9 Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le -a văzut, urechea nu le -a auzit, şi la inima omului nu s'au suit, aşa sînt lucrurile, pe cari le -a pregătit Dumnezeu pentru cei ce -L iubesc.``

Placebo

Religiosul zice in inima lui: „toate lucrurile lucreaza spre binele celor care cred...” Ca orice altceva in Univers, Viata sufera de entropie iar noi suntem bolnavi de Moarte: o moarte cronica, implacabila, ireductibila si imutabila! O Moarte dementa instalata A-Teo-Logic in Celula Primordiala a luat ostatica Viata din ea, transformandu-o miseleste intr-un calvar al luptei pentru salvare, eliberare ori mantuire –cum le place unora sa zica. Totusi... nu Moartea ucide Viata, cum lesne-am fi tentati a crede; ea doar ii otraveste existenta cu veninul Suferintei, furandu-i astfel demnitatea actului de A FI; despuiata de esenta frumusetii si nobletea menirii sale, Viata insasi comite suicid la scara universala, refuzand uraciunea imanenta a stricaciunii!

Victima naiva a titanicei inclestari, religiosul isi administreaza perfuzii in cap cu sperante desarte indoite cu aghiazma si tamaie, vandute ca leac de mare pret prin farmaciile spitalelor de nebuni unde doctorii sunt toti in faza terminala. Ne-ntelegand nimic din ce i se intampla, religiosul isi zice convingator ca orice-ar fi trebuie musai sa-i fie de bine. Asa se face ca Superstitia cu privire la Dumnezeu, la Ingeri, la Sfinti, la Moaste ori Noroc a intortocheat iremediabil mintea credinciosului ca nu cumva sa priceapa ca negarea realitatii nu implica vreo transmutare de esenta a acesteia, dupa cum nici proiectia in imaginar a nazuintelor incatusate sub zodia Vietii nu schimba natura conflictului originar si, pe cale de consecinta, nici deznodamantul acestuia.

Esenta Vietii este Demnitatea. In final, toti murim. Nebuni sau nu, ne vine randul. Nu-i nici o diferenta. O intrebare, totusi, se impune: Traiesti o moarte demna... ori Mori incatusat tot timpul Vietii?!?! 

Puticlub

Poporul lui Dumnezeu se pregatea sa intre in Canaan, pamantul fagaduintei, unde curge neincetat doar lapte si miere. Iosua, ucenicul lui Moise, a trimis preventiv doi agenti sub acoperire sa iscodeasca atent zona. Cercetand cu dibacie evreiasca locurile si oamenii, iscoadele n-au intarziat prea mult pana au luat firul laptelui si al mierii care i-a condus, fara prea multe ocolisuri, taman in boudoir-ul unei curve renumite de prin partea locului. Nu vrem sa punem la indoiala moralitatea iscoadelor israelite, asa ca ne imaginam, ce-i drept impotriva firii, ca toate informatiile strategice privind Canaanul si laptele lui zaceau uitate la bordel, sub un maldar de rufe abandonate de niste clienti uituci si cu calduri. Isteti din cale-afara, slujitorii Domnului au iscodit profund si cu deamanuntul tot ce era de iscodit prin bordel, storcand informatii pretioase picatura cu picatura –uneori mai la figurat, alteori mai la propriu. Satisfacuti nevoie mare si cu misiunea sfanta indeplinita pe-ndelete, iscoadele s-au legat cu juramant in Numele lui Yahve sa nu omoare curva guraliva pe motiv ca-i ... credincioasa!  

Prinsa intre ciocanul evreiesc si nicovala canaanita, Rahav isi salveaza viata ticluind mestesugit minciuni plasmuite dupa o tehnica perfida, invatata prin mijloace specifice la locul de munca. Infierata in oricare alta parte a Scripturii, perfidia proverbiala a curvelor se transforma inexplicabil in principiu de mantuire pentru Rahav si casa ei: nu e rau daca minti ... cata vreme este in favoarea lui Dumnezeu ori a supusilor sai. Rasplata? Viata vesnica! Rahav are numele scris in cartea vietii din ceruri! Aceasta mostruozitate isi are justificarea in principiul relativizant al „binelui ultim” cu care toti religiosii isi umplu lacom gura: Legea este intr-adevar sfanta, dreapta si buna ... dar masura interpretarii sale este Hristos, si asta schimba radical paradigma, transformand porunca imutabila intr-o sarada cu iz de parodie pentru prosti, cand in realitate vorbim despre curve, curvari, mincinosi si criminali! Uitati principiul „unde-i Lege nu-i tocmeala!” Daca in joc sunt interese ceresti, principiul nu mai functioneaza: cel putin pentru religiosi!

PS. Nu avem informatii ca Rahav s-ar fi apucat subit de agricultura ori pastorit... insa o puteti gasi in Noul Ierusalim, pe strada Sperantei, la parter: are atarnata la fereastra o franghie de fir caramiziu...si asteapta!!!

Ipocrizie

E vanzoleala mare prin America –ba chiar prin lume: un nebun din droaia de nebuni care face “mare” o natie marunta, s-a pus pe omorat copii nevinovati in scoala unde se educă cea mai ipocrita natie de pe fata pamantului. Nebunia omorului propri-uzis a palit pe langa frenezia descatusata de oribilul incident: milioane de pudibonzi religiosi –virgini pana-n zigot, d-impreuna cu tot soiul de “mioare” –fete-mari la senectute, se dau de ceasul mortii in lamentari teatrale cu privire la ceva "reformă", "desavarsire", "sigiliu" ori "glorificare", invocand izbavire de la Printul Pacii, ori de la Pastorul cel Bun, visand insistent la Cai Verzi pe Pereti. 

“How worse? – zic ei–  For how long? Come Lord Jesus!”

Amnezic profesionist, religiosul de chenzina grasă afla tardiv ca exista moarte si la el acasa, nu doar prin Africa, Irak, Afganistan ori aiurea. Deontologii lui Dumnezeu –moralisti fara morala, nu-si mai ascund rautatea endemica din discursul cu care au infestat lumea: cu ochii pironiti catre Vidul Cosmic isi lanseaza bolboroseala-n eter… “Pedepseşte-mă, Doamne, dar cu măsură, şi nu în mînia Ta, ca sa nu ma nimicesti! … Varsa-ti mînia peste neamurile cari nu Te cunosc, şi peste popoarele cari nu cheamă Numele Tău!”[1] Aceia –oricare ar fi ei,  pot muri linistit si-n tacere; ei pot suferi si indura gloantele si bombele crestine, ca doar n-o fi foc: e doar deontologic sa fie asa, cata vreme acesta este pretul de platit pentru chenzina sfanta, pentru bobul de linte si galonul ieftin de benzina!

* Dedicata tuturor pudibonzilor de Cernica, Andrews si Alte-Cele, naivi indignati ca armele trag cu glont care ucide  pe la ei prin State, iar nu cu flori si mireasma de Chanel ca in Africa, Irak si Afganistan.

---

[1] Ieremia 10:24-25  
  

Mantră

La ceas de vecernie, sfinții se dedau la meditație invocînd la nesfârșit o mantră hâdă: „ ... dintre hominizi, doar evreii sunt oameni; dintre oameni, doar religioșii sunt iluminați de adevăr; dintre cei iluminați, doar creștinii sunt iubitori; dintre cei iubitori, doar cei de ziua a șaptea sunt sinceri; dintre cei sinceri, doar NOI cunoaștem pe Dumnezeu, iar dintre cunoscători, doar EU sunt mântuit!...”

Niște nimeni pe stradă, rupți în coate și goi la stomac, se grămădesc la altar să-și verse zăduful; încropesc la iuțeală o grupă mică integrală și o pun de o apocalipsă: prigoana e la ușă, nădejdea e în cer, iar răsplata întârzie să apară. Un politruc hain împinge cu sârg la carul cu nebuni: ignoranța e virtute, suferința necesară, iar moartea-i izbavire! De-or renunța la viață or dobândi cetățenie în lumea cea nouă, casă, masă și un pat în cetatea de aur curat. În pragul pieirii imaginare, toți sfinții invocă aceeași veche mantră: „...dintre hominizi, doar evreii sunt oameni... dintre oameni... doar eu sunt mântuit!...”  

La ceas de vecernie, sfinții bolborosesc o mantră hâdă... iar eu mă crucesc!

Sminteală

Pămîntul e plin cu oameni de prisos, nevolnici cărora trebuie să li se predice renunţarea la viaţă. Coșciuge vii într-o lume fără sorți, religioșii dau sens existenței lor predicând cu îndârjire  mesajul morții. Doctrina lor –venin cu gust a șarpe ancestral– se răspândește ca focul într-o pădure uscată: tot ce mintea lor nu poate să priceapă este automat păcat și blestem! Smintiți de-nvăţătura oboselii şi a așteptărilor deșarte, religioși dârz agățați de paiul existenţei lor împing gloata către prăpastia renunțării totale: banii sunt răi, averile sunt o povară, emoțiile sunt ispite, iar sentimentele sunt păcat! Plăcerile ori docența nesupuse ”doctrinei morții” sunt toate pervertite, corupte și de prisos. Renunțarea se impune deci ca o necesitate mântuitoare. Tuberculoşi ai sufletului prin excelență, viii-morți sorb cu nesaț cuvântul putred al morților-vii, împlinindu-și astfel menirea de peregrini: abia născuţi, încep rapid să moară!  

Făgăduindu-li-se o lume unde nu va mai fi nici tînguire, nici țipăt, nici durere, religioșii ar trebui să fie ispitiţi să părăsească rapid viaţa aceasta, în favoarea celeilalte, nespus mai bună. Tuturor predicatorilor morții le doresc un singur lucru: să respecte fiecare iotă din doctrina lor! Aceasta le va grăbi pieirea! Numai că nu vor... nicicum! Mari și mici într-ale credinței, toți caută contrariul: își leagă și mai abitir existența de lumea aceasta; ”Aici!” și ”Acum!”, este alegerea lor, prioritatea lor, devizul și crezul lor! ”Atunci” și ”Acolo” e doar pentru proști! De aceea eu vă spun: faceți ce face popa, nu ce zice el!

Mahorcă Religioasă

Karl Marx și comunismul nu au avut dreptate: Religia NU este opiul popoarelor! Opium-ul ar sugera o somnolență letargică, o amorțeală insensibilă, o experiență plictisitoare, monotonă și neinteresantă. Mahorca religioasă însă, de orice confesiune ar fi ea, nu se limitează nicicum la aceste aspecte: de cele mai multe ori, această mahorcă a bolboroselii fără noimă de cuvinte neînțelese și a împleticirii de idei nebune reprezintă un adevărat afrodisiac pentru oroare, un catalizator pentru teroare, un detonant pentru bestialitatea animalului religios, client fidel al altarelor și cimitirelor. 

Tortură a rațiunii și spiritului uman, religia a stimulat doar ceea ce este mai urât și mai degradant în om: egoismul de a apuca cu năvală un loc în Raiul de la Marea de Cristal, intoleranța criminală față de cei care nu le împărtășesc convingerile si violența viscerală împotriva bunului simț, a frumosului, a artei și științelor de tot felul. Religia a exacerbat mințile și spiritul gloatei de brute, punându-le între mâini unealta criminală a violenței justificată printr-un amarnic ”Așa zice Domnul!”, reușind astfel să transforme civilizații întregi în cimitire, aruncând în scrum și cenușă nădejdea de pace și bucuria vieții pe care mințile lor mici nu o pot pricepe. Religia este Opiul Războiului!

P.S. Dizertație izvorâtă din lectura cărții Judecători capitolul 18:  ...au văzut poporul de acolo trãind la adãpost... liniștit și fãrã grijã; ... ,,Haidem sã ne suim împotriva lor; ... Dumnezeu i-a dat în mînile voastre!

Apocalipsa Rațiunii

Vine din nou sfârșitul săptămânii, iar religioșii din toată lumea se pregătesc de mica lor Apocalipsă. Provizii de tot soiul sunt făcute, merindele se gătesc la foc încins, se curăță casa, se spală  cămașa, se ceruiește-ncălțarea și se scrobește apretul. În frenezia pregătirii pentru catharsis, fiecare se cufundă ritualic  în cada plină cu apa de la robinet, sau în ligheanul cu apă de la streașină. Unghiile sunt tăiate, părul netuns este ghemuit într-un coc sau lăsat la-ntâmplare, iar casa răsună endemic de gâjâitul vreunui cor ori fluieratul vreunui afon. Frenezia se întețește și mai abitir când o voce fremătândă, aproape impersonală, îndeamnă șoptit la urgență: mai repede, grăbiți-vă, că vine odihna! Bucatele sunt scoase alert din cuptor, iar apa din cadă, și cea din lighean, ajunge-n hazna. Cravata înflorită e întinsă pe-un spătar de canapea, iar  cămașa cea nouă și bluza "de la shop" atârnă strâmb de-o ușă de șifonier; la fel fusta cea bună și costumul cel nou. Sub masă, la rând, odihnește-ncălțarea, iar pe mileul învechit zace împrăștiat cuvântul pentru studiat. Cu toții dau buzna, cu toții zoresc, să fie toți gata la ceasul ceresc! În zadar se grăbesc, în zadar se-ostenesc: inevitabil, invariabil, odihna apocaliptică îi prinde... nepregătiți!

Prin biserici, moschei, sinagogi sau răscruci, se arată pios "cocul-moț și apretul scrobit". Cerul întreg își aține suflarea. E moment de răscruce, e moment de sublim: contradicție supremă, religioșii credincioși mimează un act de rațional lucid și se pun pe cercetat! Într-un zumzet docent, unii își dau cu părerea... alții își dau coate... și toți d-impreună dau abitir cu bâta-n baltă îngânând încâlcit ceva despre niscaiva roade și ceva caracter. Peste zarva iscată, axiomatic, tună-ntr-un glas argumentul suprem: "Mare este Dumnezeul nostru!" Se pune astfel punct șaradei de prost gust și se reafirmă esența credinței: acolo unde numai dumnezeu este răspunsul iar întrebarea este un delict, cercetarea este o nebunie inutilă. Obosiți de-atâta (ne)pregătire și înspăimântați de-atâtea întrebări, religioși cu "apretul scrobit și cocul-moț" vor sfârși prin a declanșa, inevitabil, Apocalipsa!

Soare Nou

De-a lungul timpului, religioși de tot soiul au fabricat multitudine de teorii menite să explice inexplicabilul, să înțeleagă neînțelesul; în schimbul unui blid de linte (prea greu de procurat prin muncă cinstită), cohorte de puturoși de toate națiile, școliți pe la școala despre alb și negru (unde gri-ul este Dumnezeu...), înfometați și neîmpliniți, au emanat noian de axiome cu privire la tot; gloata trudită n-a mai avut timp să pună întrebări... și uite-așa s-a născut adevărul. Parte a unui sistem de constrângere, control și opresiune, adevărul proaspăt fabricat a fost livrat cu forța destinatarului final. Înghițind gălușca, gloata istovită n-a mai avut puterea să se opună și așa s-a născut religia. Proaspăta aberație și-a arogat curând toate meritele, ajungând să stăpânească tiranic și sângeros peste trup, suflet, inimă și minte. Animalul religios  bolborositor și-a câștigat de milenii rolul de primadon într-o arie pe care el însuși o scrie (sau rescrie), după cum îi dictează interesul sau năravul. Până acum.

De ceva vreme încoace, bolboroseala fără noimă nu mai este acceptată drept argument; gloata trudită a început să pună din ce în ce mai multe întrebări și refuză să mai înghită gălușca. Încet-încet, construcția de milenii a puturoșilor de pretutindeni a început să se năruiască. Minciuna devine inacceptabilă iar manipularea aproape imposibilă. Altădată măsurată în zeci și sute de milioane de adepți necondiționați, astăzi religioșii predică cu mândrie forța de la grupa mică integrală, și se laudă cu niște registre pline cu nume de morți. În fața perspectivei descurajante, religioșii se zvârcolesc în chinurile adaptării la gloata care devine din ce în ce mai educată, mai pretențioasă, mai exigentă, mai emancipată. În zadar le va fi efortul! Acesta este doar începutul unui sfârșit inevitabil. Nu le plâng de milă: să se ducă în Gheena întunecimii minții din care au ieșit! Mă bucur însă pentru gloata din care eu însumi fac parte. Zorii unei ere în centrul căreia se regăsește Omul și forța sa creatoare, mijește la orizont: sătul de-atâta gri, vreau cu tot din adinsul să-mi scald privirea, inima și mintea în curcubeul de culori al unui Soare Nou, Cauzator. Cei ce au ochi de citit să citească și să înțeleagă: Fiți Oameni... nu animale religioase râioase! 

Omul Nou

Raportul care definește cel mai bine relația dintre Om și Dumnezeu nu este actul de credință, ci actul de creație: Omul este... creator de Dumnezeu, iar asta ne dă tuturor un aer de intelectuali. În plan pur personal, dumnezeul meu e diferit de al tău, iar al tău este diferit de al tuturor celorlalți. La nivel de gintă, trib sau nație, conștiința colectivă eliberează conceptul de atributele sale personalizante, forjându-l într-o formulă sincretică, unificatoare. La nivel de regiuni geografice, conceptul în sine este pulverizat într-o supă confuză care mai păstrează doar ideea superstițioasă de supranatural. Dincolo de albastrul cerului planetei noastre, dumnezeu este irelevant și inutil: acolo nu există Om, deci, nici superstiție!

Aici pe Planetă însă, robia oarbă a religiei și a închinării la dumnezei este, fără îndoială, actul rațional cel mai irațional imaginabil: din teama de moarte, din frica profundă de necunoscut, din spaima de întuneric, din neștiință, din nepricepere și din superstiție bolnavă, îl plăsmuim pe Dumnezeu; El este spațiul și persoana în sânul căreia se scurtcircuitează logica, rațiunea și evidentul, transformând copilărește fobia inacceptabilului în acceptabilul fobiei cu care să putem conviețui. El este ecoul temerilor primordiale, reflexia neputinței și inutilului biologic! Produs formidabil al sinelui-conștientizator, Dumnezeu devine factorul convergent al Speranței, care, prin mimetism dezumanizant, se transformă în Credință: iar aceasta înrobește definitiv raționalul conștient. 

În locul robiei și a mimetismului compulsiv, vă propun o cale nespus mai bună: libertatea de a fi ceea ce suntem, nu din frică sau din superstiție, ci pentru că nu este acceptabil să fim altfel: înfruntați-vă temerile cu forța dragostei, nimiciți prin Cunoaștere demonii și spaimele din lăuntrul vostru, transformați credința în Speranță pură și lichidați  prin Voință  dumnezeii fobiilor voastre! Fiți Buni pentru că sunteți Omeni; fiți Morali pentru că sunteți Creatori de Dumenzeu, iar nu înspăimântați de vreunul! Respectați viața, iubiți-vă pe voi înșivă mai mult decât orice: abia atunci veți putea iubi aproapele și departele vostru! Purtați-vă demn propriile voastre poveri și ușurați-le pe-ale altora. Speranța voastră să fiți voi înșivă, de dragul Rațiunii și de frica Religiei! Privirea demnă să scruteze orizonturi nu să scurme anemică prin tărână, afumată de tămâie! Atât cât ni-i veacul, ieșiți din cimitirele pentru vii și nu vă înspăimântați de cele pentru morți, căci Omul cel Nou, născut din Speranța vie a Libertății, chiar mort fiind, rămâne pururi viu!

Lege

În încercarea de a-mi demonstra faptul că morala și etica actuală nu-și pot avea originile decât în dumnezeu și biblie, cu ceva timp în urmă, un fost coleg m-a interpelat cu următoarea provocare: cum ai putea să-ți iubești nevasta dacă nu ar exista o poruncă divină, care să-ți ceară s-o iubești? Știu că atunci am rămas ușor perplex și cu gura căscată: eu nu-mi imaginasem vreodată că ar trebui să-ți iubești nevasta din cauza unei legi care îți cere așa ceva! Am înțeles tot atunci că esența Răului, manifestat în toate formele sale, își are originea în modul în care Omul se raportează la Lege.

Religioșii, în esența lor, sunt niște prizonieri nevrozați ai Legii, iar nu trăitori ai spiritului acesteia! Visători euforici, tânjind după răsplata cea mare promisă, religioșii sunt aidoma carnivorelor de la zoo, care nu se manifestă violent... pentru simplul motiv că se găsesc în spatele unor trainice gratii de fier și primesc hrană la vreme, nu pentru că ar fi blânde, docile ori compasive; și tot asemenea lor, ori de câte ori găsesc o breșă în gard se fac scăpați, făcând ceea ce știu ei mai bine: să urle, să sfâșie, să ucidă... să înghită victima! ... Religioșii  nu curvesc doar de frică, din pricina grilajului de fier, dar când li se ivește ocazia... țineți-vă Ceruri!

Fără îndoială, demersul moral sau etic este un fals demers câtă vreme dumnezei imorali, călcători de etică și lipsiți de orice bun simț, plasează Omul în cuști strâmte de fier.  E numai de la sine înțeles, că animalul religios neîmblânzit aruncat în spatele unor gratii, nu este mai puțin animal doar pentru faptul că poartă vreun apelativ religios; el conservă intactă toată esența lui animalică, și abia așteaptă să urle, să sfâșie, să ucidă, să înghită victime... aidoma dumnezeilor după chipul cărora a fost plăsmuit. Morala și etica au sens în Libertate, afară din cuști,  fără momeli ispititoare și fără dumnezei. În libertate oamenii sunt așa cum sunt: cei buni sunt buni, cei răi sunt ne-buni. Cei buni nu sunt buni pentru că le cere vreo lege, ci pentru că nu pot fi altfel, și chiar de ar putea.. nu vor să fie. Cei răi, spoiți sau nu cu vreo formă de morală, sunt răi pentru că ei nu pot... nici vor să fie altfel. Nu vă-nșelați dragii mei, oamenii nu se schimbă: ei doar se prefac! 

Grotesc schizoid

Auschwitz: 2000 de femei, copii și bărbați încolonați milităreste sunt conduși de o mână de gardieni către dușurile morții; în aer se simte duhoarea grea a cărnii de om arsă; indicând locul sinistru al crematoriilor, un stâlp de fum gros și funigine înnecaceoasă înnegreste ultima imagine pe care acești nefericiți o mai văd; sunt 2000 de oameni alesi pentru macel dintre alți 20.000 rămași la barăci. 20.000 de inși, păziți doar de-o mână de gardieni, își tremură cu înfrigurare existența, mulțumiți că încă pot privi sinistrul carnagiu al stâlpului de foc de la distanța unei nopți suprarealiste. În final, peste 2.000.000  de nevinovați au pierit topindu-se în ziua stâlpului de fum ori în noaptea stâlpului de foc! Nu s-au răzvrătit niciodată pentru că amenintarea de moarte  a  câtorva gardieni era luată în serios: exista, era vie și era dovedit a fi reală dincolo de orice suspiciune.

Astăzi miliarde de oameni religioși pretind zgomotos, tremurându-și cu înfrigurare existența jalnică prin biserici sau aiurea, că Ochiul Viu și Pururi Vigilent al Celui A-Tot-Cunoscător și A-Tot-Puternic veghează la împlinirea exactă a Planului, Legii și Cuvântului Său. Mai spun că Îngeri Puternici fără număr, pun și ei umărul, deasemenea. Fiecare om este urmărit pururea de Ochiul Viu și Pururi Vigilent d-impreună cu Îngerul Raportor, pentru a i se consemna pe-un răboj fiecare gest, fiecare faptă, fiecare trăire, fiecare cuvânt...fiecare zvâcnire aortală! Mântuirea gloatei este totodată și Condamnarea ei: plinătatea sfințeniei Legii și Dragostei proiectată reflex de eu-l colectiv într-un Isus numit si Hristos; pedeapsa nonconformării este Iazul de Foc Mistuitor cu Stâlpii săi  nesfarsiti de fum. 

Aceleași miliarde religioase ucid, sfâșiind nesătui leșul nevinovatului de lângă ei, își înfig adânc colții lor de blestem în beregata celor fără apărare, pângărind, cu duhoarea puturoasă a existentei lor, speranța plăpândă a unei lumi pe care au dus-o în agonie. Siluiesc rațiunea, schilodesc adevărul, otrăvesc cuvântul vieții! Pizmuiesc, urăsc, fură, mint, curvesc fără rușine s-apoi  își inventează la-ntâmplare vreun demon hidos pentru a-l acuza. Fac asta toți, fără teamă, neîncetat, pentru că nu există nici Ochi care să vadă, nici Înger să noteze, nici  Gardian să condamne,  iar Stâlpul de Foc e ...doar fum in ochii prostilor!