Pe cand „Ioram şi tot Israelul
apărau Ramotul din Galaad împotriva lui Hazael, împăratul Siriei”[1], Iehu
s-a ridicat miseleste impotriva Imparatului, omoarandu-l pe cand acesta isi
oblojea ranile capatate in lupta cu Sirienii. Aceeasi soarta o impartaseste si
Ahazia -imparatul lui Iuda- si Izabela,
pe care Iehu o calca literalmente in picioare pana o zdrobeste cu totul, facand
sa-i tasneasca sangele pe caldaram “pe zid şi pe cai.”[2] Acelasi
Iehu pune sa fie ucise vreo 70 de odrasle imparatesti, cu ale caror capete
ridica doua gramezi mari la poarta de intrare a cetatii. Mai apoi nimiceste „ pe toţi cei ce mai rămăseseră din casa lui Ahab, pe toţi mai
marii lui, pe prietenii şi pe preoţii lui, şi n'a lăsat să scape nici unul”[3]. Dupa
aceea injungie pe fratii lui Ahazia, vreo 42 la numar, dar si pe toti preotii idolatri ai lui Baal din
Israel, cu toate ca el insusi era un adept al cultului idolatru al viteilor de
la Dan si Betel.[4]
Motivatia acestor ispravi este simpla dar cuprinzatoare: ravna pentru Domnul! La randul sau, nici Domnul nu se lasa mai
prejos, ci ii incuviinteaza faptele zicandu-i: ,,Pentru că ai adus bine
la îndeplinire ce este plăcut înaintea
Mea, şi ai făcut casei lui Ahab tot ce
era după voia Mea, fiii tăi pînă la al patrulea neam vor şedea pe scaunul
de domnie al lui Israel.”[5]
Un tradator ordinar, un uneltitor murdar si
uracios,[6]
un criminal compulsiv obsedat de ura profunda si razbunare atroce,[7]
un dezaxat capabil sa se aseze la masa scaldat fiind inca in sangele cald al
unei femei,[8] o lepra
de om, un monstru dupa toate canoanele, un nebun de legat...este Omul placut
Domnului! In viziunea Domnului si
a Bibliei, dar si a credinciosilor din toate timpurile si confesiunile, Iehu
este omul placut Domnului, omul providential care asculta vocea Duhului si
indeplineste voia lui Iahve! Cu toate ca pesonajul nu aduce nimic nou in prim-planul
istoriei sau al teologiei, socotesc totusi ca, dincolo de banalitatea grotescului
cu care ne-a obisnuit Dumnezeul Bibliei si compania, exista totusi un element ideologic
comun asupra caruia merita sa insistam cu mai multa bagare de seama intru-cat este din ce in ce mai prezent si relevant in lume: terorismul.
Orice religie este fundamentata, cladita si incununata doar pe teroare si
violenta viscerala; dragostea si iubirea de care credinciosii si teologii habarnisti
fac atata haz nu este nimic altceva decat un viol brutal, o siluire perversa a
mintii si a inimii, o profanare a intelectului si a spiritului, o revendicare ilegitima de termeni si valori, o asociere impotriva
firii de elemente si planuri diametral opuse, toate infaptuite la umbra iluzorie
si inselatoare a Liberului Arbitru. Bastarzii acestei abominatii vietuiesc pe
fata pamantului scriind ISTORIA OMENIRII, fornicand iubirea si sacralizand teroarea
ca expresie a dragostei supreme. La drept vorbind nu ma mai mira nimic: la asa Dumnezeu, asa Omenire!
