Lăsaţi copilaşii să vină la mine...

... pe cînd (Elisei, Omul lui Dumnezeu, n.n.) mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!” ²⁴ El s'a întors să-i privească, şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfîşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.[1] Am ascultat această poveste d-impreună cu vreo 30-40 de copilaşi ai unei biserici fertile, la rubrica „poveste pentru cei mici”; morala vădită a acestei istorisiri, rostită cu patos de gura hâdă... străjuită de un neg păros a unei visătoare cu creştetul acoperit, era respectul faţă de Omul lui Dumnezeu şi dramaticul deznodământ în cazul în care un atare respect nu s-ar profesa cu pioşenie. Copilaşii au rămas, toţi, cu gurile căscate şi cu inimile-mpietrite de teroare; oripilanta imagine a măcelului sălbatic le-a luat orice suflare: măruntaiele spintecate de gheare şi colţi uriaşi, cadavrele răspândite dantesc pe iarba crudă, troznitul oaselor fragede de prunci sub ghilotina unor fălci flămânde şi urletele de groază deznădăjduită ce se ridicau până la cer le-a îngheţat sângele-n vene;  doar câţiva „năzdrăvani” neatenţi au rămas impasibili la oribilul deznodământ al „poveştii”, întărind cu un „amin” hlizit morala ne-nţeleasă.  

Câteva corecţiuni sunt inevitabile: în primul rând, termenul „băieţaşi” este eronat, întru-cât originalul utilizează termenul „copilaşi” care include atât băieţei cât şi fetiţe; în al doilea rând, expresia „şi-au bătut joc de el” este o redare tendenţioasă a originalului „au râs de el”; în al treilea rând, expresia „suie-te, pleşuvule!” nu este nici batjocură, nici insultă... nici ceva jignitor: este doar naturalul spiritului jucăuş al unor copilandri lipsiţi de bucuria alternativă a unei escapade la Disneyland; cum joaca pruncilor din vechime se limita la acţiuni de genul „prinde-mă”, „găseşte-mă” sau „ascunde-te”, „suie-te” nu putea fi ceva batjocoritor în sine. Detonantul care a descătuşat blestemul şi ura în inima cea blândă a Omului lui Dumnezeu a fost pelativul „pleşuvule”; chel fiind şi necopulat de multă vreme, frustrat, complexat, „acrit” şi ofticat pe viaţă, Elisei şi-a vărsat în final furia asupra celor lipsiţi de orice apărare! Tipic YHWH-ist, aş spune... dar revoltător, fără pereche!

PS: Copulaţi sub straja atentă a negului păros... si problemele voastre se vor rezolva de la sine! Copulaţi măcar ocazional; atunci, nevinovatia unora n-ar mai fi umbrită de duhoarea puturoasă a răbufnirii mâniei voastre purulente!

---

[1] 2 Împăraţi 2:23-24  

Pedofili și Vestale

Domnul YHWH a vorbit lui Moise, şi a zis:  ² ,,Răsbună pe copiii lui Israel împotriva Madianiților...” Ascultători din fire, israeliții au trecut imediat la fapte: după ce au măcelărit, până la ultimul, toți bărbații din Madian, oastea de bestii abrutizate de foame s-a întors la corturile ei, împărțind prada însângerată jumi-juma cu flămânzii care  rămăseseră acasă. Pe lângă aur, boi, măgari și oi, ca parte a ”jafului divin” au adus și un mare număr de femei, băieței și fetițe. Numai că femeile majore, băiețeii și mamele lor, nu erau prevăzuți nici în planul iubirii lui YHWH, nici în blândețea lui Moise, așa că patriarhul cel bun a hotărât sec să fie toți tăiați în bucăți; la sfârșitul măcelului iubirii au mai rămas în viață doar 32.000 de minore, care nu cunoscuseră împreunarea cu vreun bărbat, după cum atent consemnează Biblia, cartea cea sfântă.

Împărțirea minorelor vergure s-a făcut frățește: 16.000 de fetițe pentru asasinii din oaste și 16.000 de fetițe pentru monștrii din cort. Cei din urmă au pus deoparte 320 de minore pentru uzul pântecului rotunjit de nemuncă al leviților de la Templu, iar cei d-intâi i-au dăruit lui YHWH 32 fecioare fără cusur, pentru când mai venea și El pe la ”cortul întâlnirii”... Nu știm care să fi fost întrebuințarea nefericitelor fecioare atunci când au încăput pe mâna animalelor abrutizate de pofte și a preoților chinuiți de religia iubirii, însă bănuim că menirea lor nu era să fie admirate ca niște icoane de-nchinat... Nu de alta, dar la templu nu erau tolerate icoanele; în schimb, erau o grămadă de odăi colcăinde cu hoituri puturoase de preoți fără treabă, ce-și omorau și ei timpul, sărmanii, cum puteau: noroc mare cu pleașcă divină ce le-a rezolvat definitiv dilema!

P.S: Meditație inspirată din lectura atentă a cărții Numeri cap. 31

Mahorcă Religioasă

Karl Marx și comunismul nu au avut dreptate: Religia NU este opiul popoarelor! Opium-ul ar sugera o somnolență letargică, o amorțeală insensibilă, o experiență plictisitoare, monotonă și neinteresantă. Mahorca religioasă însă, de orice confesiune ar fi ea, nu se limitează nicicum la aceste aspecte: de cele mai multe ori, această mahorcă a bolboroselii fără noimă de cuvinte neînțelese și a împleticirii de idei nebune reprezintă un adevărat afrodisiac pentru oroare, un catalizator pentru teroare, un detonant pentru bestialitatea animalului religios, client fidel al altarelor și cimitirelor. 

Tortură a rațiunii și spiritului uman, religia a stimulat doar ceea ce este mai urât și mai degradant în om: egoismul de a apuca cu năvală un loc în Raiul de la Marea de Cristal, intoleranța criminală față de cei care nu le împărtășesc convingerile si violența viscerală împotriva bunului simț, a frumosului, a artei și științelor de tot felul. Religia a exacerbat mințile și spiritul gloatei de brute, punându-le între mâini unealta criminală a violenței justificată printr-un amarnic ”Așa zice Domnul!”, reușind astfel să transforme civilizații întregi în cimitire, aruncând în scrum și cenușă nădejdea de pace și bucuria vieții pe care mințile lor mici nu o pot pricepe. Religia este Opiul Războiului!

P.S. Dizertație izvorâtă din lectura cărții Judecători capitolul 18:  ...au văzut poporul de acolo trãind la adãpost... liniștit și fãrã grijã; ... ,,Haidem sã ne suim împotriva lor; ... Dumnezeu i-a dat în mînile voastre!

Determinism

Există oare, în lanțul nesfârșit al Cauzalității Determinant-Imutabile, un loc și pentru responsabilitatea unui Liber Arbitru personal? Cu alte cuvinte, ceea ce fac și sunt eu ca "persoană ființială" (nu abstractă), este determinat de cauze și factori externi... sau de libera mea alegere? La nivel de materie, determinismul este de netăgăduit: nu există decât libertatea de a alege aleatoriu între un "infinit" de "variabile predefinite"  ascunse adanc in codul Determinismului Inerent al Materiei care ni se prezinta ca un Sistem Inchis guvernat de Entropie; aceasta nu este libertate ci sunt doar status-uri convenabile și posibile ale materiei. Orice cauză are un efect și orice efect are o cauză. Omul, ca ființă materială, nu face nici o excepție: nici una măcar! El și acțiunile lui sunt produsul unor cauze externe si/sau interne cuantificabile, perfect localizate în macro-ecuații care îi vor determina inexorabil ființialul în contextul determinismului inerent al materiei. Astfel, experiența "materiei ființiale" (individul), poate îmbrăca orice formă descrisă de variabilele "infinite" ale ecuației determinismului materiei, care -toate si fără excepție- sunt acceptabile si posibile, inclusiv Transformarea Entropica pe care noi o numim generic Moarte. Excepțiunea Primordială (ființialul fără cauză), departe de a indica o anomalie în sistem, arată în fapt limita comprehensiunii umane și nimic mai mult: nu putem emite postulate asupra ceea ce nu înțelegem.


Omul însă nu este doar materie: el este Viu! Viața însăși este una dintre variabilele "infinite" -posibile si acceptabile- in cadrul ecuației determinismului materiei. "Eu-l ființial", intim racordat la materia fără de care nu poate exista, dezvoltă o dimensiune imaterială a Sinelui -pe care o numește Conștiință, și o percepție asupra materiei -pe care o numește Realitate, fiind inteleasa ca Univers. În acest "spațiu abstract", ireal, generat doar de un complex de variabile "infinite" ale determinismului inerent materiei (a se citi câteva reactii chimice și fenomene electrice), sinele imaterial al eu-lui viu, se descătușează de "variabilele-invariabile" ale acestui determinism, generând noi realități, toate acceptabile ca variabile, pentru că nu contravin nici nu desființează determinismul inerent al materiei, ce devine astfel numitorul comun celor două "realități". Făță de această nouă "realitate", sinele se raportează după variabila Convenabilului pe care o numește Plăcere. Morala ia naștere în Conștiința proaspăt făurită ca Acceptabil al Plăcerii, iar Etica definește relația acestui Acceptabil în raport cu "determinismul inerent al materiei". Vehiculul care asigură navigarea între aceste variabile acceptabile este numit Liber Arbitru, iar Excepția Primordiala este numită Dumnezeu.  Aceasta "iluzie" este lumea "concretului" nostru: un  spațiu  al supozițiilor, al speculațiilor și al tot-posibilului aleatoriu; când enuntul speculațiilor noastre se suprapune perfect peste anumite variabile ale materiei se cheamă că este Știință, iar când acestea le contrazic se cheamă că este Religie... sau Supranatural. Astfel, religia nu este nimic altceva decât o contradicție negațională în... iluzoriu!

Toate acestea sunt posibile într-o realitate abstractă generata de Sinele Creator Imaterial, care există doar pentru că nu contrazice determinismul inerent al materiei căreia i se supune fără să crâcnească. Astfel, Viața "materiei ființiale" cât și a "Sinelui Imaterial" sunt doar status-uri entropice tranzitorii, iar destinul său inmutabil este "transformarea", numita de toti Moarte; și una și cealaltă sunt acceptabile pentru că nu contrazic variabilele determinismului materiei, care le acceptă la randul sau ca variabile posibile și convenabile. Responsabilitatea, Libertatea, Liberul Arbitru, Morala, Etica și Dumnezeu există doar în iluzoriul construit de "Sinele-Eu". Acestea nu modifică nicidecum realitatea din care își trag existențialul, întru-cât materia este un Sistem Entropic Inchis ce nu înțelege de etic sau moral, nici de responsabil sau de liber arbitru: materia doar există! Ea poate doar imbraca entropic, prin degradare si pierdere de energie, formele "infinitelor" variabile ale determinismului, ca posibile alternative ale "existentului". De aceea eu nu cred în supranaturalul metafizic al zeilor morți  și înviați, nici în morala sau etica lor: toate sunt doar "invenții" ale sinelui imaterial în raport cu materia și "groaza" generata de determinismul absolut si imutabil al acesteia! Mantuirea din acest Sistem Inchis nu exista, altminteri Sistemul n-ar mai fi Inchis: "usa" invocata de toate religiile pur si simplu NU EXISTA, ori -daca exista, este pecetluita cu sigiliul Imposibilului pentru vesnicii!