Istorie

Dupa ce timp de 430 de ani s-au infruptat cu nesat din painea si carnea Egiptului[1], Dumnezeu i-a inspirat pe Moise si evrei cu gandul mantuirii, adica sa mai traiasca si ei pe spatele, truda si sudoarea altora, nu doar altii pe spinarea lor. Dupa ce si-au luat ziua buna de la gazde cu vreo zece plagi mortale si o furaciune rusinoasa, poporul a plecat inspre un loc unde curgea neincetat „lapte si miere” –adica fix in desert, unde aveau sa piara toti, pana la ultimul; umbra blanda a Soarelui de pranz le racorea necontenit sufletul, gustul cleios-nisipos de „manah” le incanta paladarele iar apa din piatra seaca ii inviora atunci cand li se facea rau de la lingurica. Solutia (ne)fericirii lor avea sa fie macelarirea poporul amalecit care se ridicase natural sa isi apere tara si agoniseala. Carnagiul avea sa fie total, insa nu lipsit de scene desprinse parca din filmele cu prosti: pe cand evreii se luptau de zor cu amalecitii, Moise se lupta vartos cu gravitatia pe varful unui deal. „Cînd îşi ridica Moise mîna, era mai tare Israel; şi cînd îşi lăsa mînă în jos, era mai tare Amalec.”[2] Cum din pricina acestui balet biruinta aluneca nehotarat cand inspre israeliti, cand inspre amaleciti, Hur si Aaron au hotarat sa intrerupa baletul mortii, pironindu-l pe Moise in postura in care evreii erau invingatori: „... au luat o piatră, au pus-o subt Moise” iar ei „îi sprijineau mînile, unul deoparte, iar altul de alta.”[3]

Acesta a fost doar inceputul. Dupa mai bine de doua milenii de cand Lumea le e indiferenta iar ei „vrajmasi” cu numele, religiosii continua sa caute „laptele si mierea” prin desertul ratacirii din capul lor. Conectati cu legaturi de credinta strasnica la „baletul” ucigas al liderilor lor, religiosii continua cu mult sarg povestea filmului inceput de evrei in vechime. Incapabili, sau prea fricosi ca sa isi ia destinul in propriile maini, religiosii nu lasa loc la alternative: ori joci in filmul lor, ori mori casapit fara mila din ordinul unor stupizi senili ce se pretind a fi profeti, ori sfinti, aciuoati prin birouri de Conferinte si Uniuni de tot felul. Astazi, parca mai mult ca oricand, impostori din toate confesiunile vestesc contracost apocalipsa, ca pe un dar al dumnezeul lor de imprumut.  Adunatura de bezmetici guralivi buni de dus la balamuc se erijeaza in slujitori ai lui dumnezeu si reduta a adevarului. Istoria mare si infama de crime, adulter, pofte si hotii nerusinate a Religiei Universale este zidita pe miliardele de istorii mici si infame de crime, adulter, pofte si hotii ale fiecarui religios inrolat sub steagul infect al „sfinteniei de ochii lumii”. Tu si eu, cititorule, suntem tarati cu forta in mocirla asta a jocului de-a dumnezeu si mantuirea. Tu si eu putem alege istoria la care vrem sa fim partasi... Sunt rare istoriile de barbatie, iar strajerii ratiunii sunt putini! Putini si singuri! Si totusi, acesti „putini” pastreaza inca echilibrul cu lumea asta de nebuni! 

---

[1] Exod 16:3…în ţara Egiptului şedeam lîngă oalele noastre cu carne si mîncam pîne de ne săturam…

[2] Exod 17:11

[3] Exod 17:12-13

Lăsaţi copilaşii să vină la mine...

... pe cînd (Elisei, Omul lui Dumnezeu, n.n.) mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!” ²⁴ El s'a întors să-i privească, şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfîşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.[1] Am ascultat această poveste d-impreună cu vreo 30-40 de copilaşi ai unei biserici fertile, la rubrica „poveste pentru cei mici”; morala vădită a acestei istorisiri, rostită cu patos de gura hâdă... străjuită de un neg păros a unei visătoare cu creştetul acoperit, era respectul faţă de Omul lui Dumnezeu şi dramaticul deznodământ în cazul în care un atare respect nu s-ar profesa cu pioşenie. Copilaşii au rămas, toţi, cu gurile căscate şi cu inimile-mpietrite de teroare; oripilanta imagine a măcelului sălbatic le-a luat orice suflare: măruntaiele spintecate de gheare şi colţi uriaşi, cadavrele răspândite dantesc pe iarba crudă, troznitul oaselor fragede de prunci sub ghilotina unor fălci flămânde şi urletele de groază deznădăjduită ce se ridicau până la cer le-a îngheţat sângele-n vene;  doar câţiva „năzdrăvani” neatenţi au rămas impasibili la oribilul deznodământ al „poveştii”, întărind cu un „amin” hlizit morala ne-nţeleasă.  

Câteva corecţiuni sunt inevitabile: în primul rând, termenul „băieţaşi” este eronat, întru-cât originalul utilizează termenul „copilaşi” care include atât băieţei cât şi fetiţe; în al doilea rând, expresia „şi-au bătut joc de el” este o redare tendenţioasă a originalului „au râs de el”; în al treilea rând, expresia „suie-te, pleşuvule!” nu este nici batjocură, nici insultă... nici ceva jignitor: este doar naturalul spiritului jucăuş al unor copilandri lipsiţi de bucuria alternativă a unei escapade la Disneyland; cum joaca pruncilor din vechime se limita la acţiuni de genul „prinde-mă”, „găseşte-mă” sau „ascunde-te”, „suie-te” nu putea fi ceva batjocoritor în sine. Detonantul care a descătuşat blestemul şi ura în inima cea blândă a Omului lui Dumnezeu a fost pelativul „pleşuvule”; chel fiind şi necopulat de multă vreme, frustrat, complexat, „acrit” şi ofticat pe viaţă, Elisei şi-a vărsat în final furia asupra celor lipsiţi de orice apărare! Tipic YHWH-ist, aş spune... dar revoltător, fără pereche!

PS: Copulaţi sub straja atentă a negului păros... si problemele voastre se vor rezolva de la sine! Copulaţi măcar ocazional; atunci, nevinovatia unora n-ar mai fi umbrită de duhoarea puturoasă a răbufnirii mâniei voastre purulente!

---

[1] 2 Împăraţi 2:23-24  

Cult

Ieroboam a zis în inima sa: ,,Împărăţia s'ar putea acum sã se întoarcã la casa lui David.  Dacã poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul sãu, la Roboam, împãratul lui Iuda, şi mã vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda.” După ce s'a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: ,,... Israele! Iatã Dumnezeul tãu care te-a scos din ţara Egiptului.” Şi poporul se ducea să se închine...  Ieroboam a fãcut o casã ... şi a pus preoţi luaţi din tot poporul… A rînduit o sărbătoare … şi a adus jertfe pe altar… dupã bunul lui plac,” [1] întocmai ca toţi predecesorii săi, aş adăuga eu.

Niciodată nu am suspectat cupula religioasă a lumii de prostie sau imbecilitate: aceste „calităţi” sunt doar apanajul „gloatei”, că doar nu degeba i se spune generic „prostime”. Dimpotrivă, sunt convins că liderii religioşi şi cei care şad cocoţaţi peste elementele de putere şi autoritate ale acestei lumi sunt oameni ambiţioşi,  inteligenţi şi deosebit de curajoşi. Pasajul biblic citat ceva mai sus vine sa confirme de manieră inechivocă faptul că obârşia oricărei religii organizate ierarhic în structuri de putere şi autoritate nu este nimic altceva decât o „izvodire a minţii” câtorva „deştepţi”. N-ar fi nimic rău în asta; numai că religia năzărită din prea multul senin al minţilor unora şi a altora este, aproape invariabil, numitorul comun al răului tot! Răsturnaţi dar degrabă izvodirile minţii neghioabe!!![2]

---

[1] 1 Împăraţi 12:26-33 

[2] 2Corinteni 10:5

Fisiunea… pe (s)uliță

Mult timp înainte de invenția bombei atomice, ovreii aveau propria lor variantă de Uraniu235. ”Îmbogățit” în centrifuga isteriei religioase generalizate și a fanatismului yahvist exacerbat, ”ovreiul atomic” era produsul direct al Dumnezeului său. Mult mai stabil și mai ușor de manipulat decât periculosul material radioactiv, ”bomba atomică” evreiască avea nume și prenume, mergea pe două picioare și, inevitabil, purta suliță:

…Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei … şi-a învîrtit suliţa peste trei sute de oameni, şi i-a omorît... [1]

…Iaşobeam, fiul lui Hacmoni … şi-a învîrtit suliţa peste trei sute de oameni, pe cari i-a omorît dintr'o singură dată.[2]

…Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul … şi-a învîrtit suliţa peste opt sute de oameni, pe cari i-a omorît dintr'o dată.[3]

... Atunci Duhul Domnului a venit peste el (Samson n.n)... ¹⁵ El a găsit o falcă de măgar neuscată încă, a întins mîna și a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni[4] ... iar ceva mai târziu ... trei mii de inşi[5] dintr-o singură dată!

Chiar dacă s-a dovedit a fi mai puțin distructiv decât geniul malefic al tehnologiei moderne, ”ovreul atomic” conserva cu furie în brațu-i vânjos energia unei mici bombe atomice de astăzi! Fiind la fel de ”radio-activi” --însă cu timp de înjumătățire mult mai alert-- acești ”aleși ai Domnului” s-au dovedit a fi infinit mai criminali decât o nenorocită de bombă nucleară: masacrul manual, implicarea emoțională și patima exterminatorie fac din acești derbedei simboluri hidoase ale maleficului cel mai obtuz, iar din Dumnezeu... o relicvă odioasă a nebuniei umane!

---

[1] 2 Samuel 23:18

[2] 1 Cronici 18:11

[3] 2 Samuel 23:8

[4] Judges 15:14-15  

[5] Judges 16:27  

Răbdare?

Am auzit cu toții despre "îndelunga răbdare a lui dumnezeu"; mereu se găsește câte cineva care e specialist în "îndelungă răbdare" și care se simte obligat să-ți vorbească despre ea, la vreme și mai ales ne-la-vreme. Argumente nu prea sunt; se presupune că dacă e insistent amintită și des repetată, problematica argumentului devine o chestiune secundară și neinteresantă. Sinonimă cu mântuirea însăși, îndelunga răbdare a lui dumnezeu pare să fie sfântul graal al multora... dar nu al tuturor. Deși este prezentată ca fiind o caracteristică a-tot-cuprinzătoare și indiscriminatorie a divinității, Scriptura nu prea lasă să se întrevadă o asemenea posibilitate. 

Dimpotrivră! Pentru niște foarte mulți anonimi nefericiți ai sorții vinovați de viețuire frauduloasă pe Planetă, brusc, numita "îndelungă răbdare" devine scurtă sau inexistentă: populații întregi, de obicei lipsite de apărare, sunt condamnate din senin la anihilare; copii, femei, bătrâni sau prunci aflați încă în pântecele maternal sunt spintecați fără milă, invocându-se paharul plin al mâniei drepte a lui dumnezeu. Pe de altă parte, criminalii zeloși ai lui YHWH, derbedeii religioși cuprinși de demonul puterii și avariției, curvarii notorii și înșelătorii de tot soiul, păziți de sabie și scut, par a se afla invariabil sub zodia răbdării divine care se face lungă-lungă, suficient de îndelungă cât să le acopere toată nerușinarea ordinară cu promisiunea că, în final, vor popula Cerul întreg  și Pământul cel Nou.

Și astăzi, întocmai ca în vechime, niște foarte mulți anonimi nefericiți ai sorții, vinovați de viețuire frauduloasă pe Planetă, plătesc tributul crud al  anihilării și al morții nedrepte, doar pentru faptul că sunt la fel de lipsiți de apărare: milioane pier în războaie, milioane pătimesc durerea cumplită a bolii hidoase, milioane se sting de foame, milioane de sete, milioane sub povara sărăciei lucie, toate generate și întreținute de hoiturile grase și pline de sâlnicie ale unora care pretind că vor popula Cerul întreg  și Pământul cel Nou. Până când vom înghiți gogoașa?