La început (Gen.1), Dumnezeu a făcut cerurile și pămâmtul... Apoi (Gen.2) a sădit o grădină pe care a numit-o Eden, iar omul a fost pus în ea ca s-o lucreze și s-o păzească, spre desfătarea sa. În mijlocul grădinii, se găseau pomul vieții şi pomul cunoştinţei binelui şi răului... Un rîu ieşea din Eden şi uda grădina, așa încât totul era verde, proaspăt și fertil din cale-afară; un braț al acestui râu curgea la răsăritul țării Asiriei, altul înconjura toată țara Cuș, iar altul țara Havila... Mai târziu, Dumnezeu i-a dăruit proaspătului Adam un ajutor pe măsură, pe care acesta a numit-o Eva. Abia mult mai târziu (Gen.3), nu se știe după cât timp anume, perechea androgină a fost ispitită de șarpele zburător, și, păcătuind, aceștia au fost aruncați afară din Eden. Și mai târziu decât "mult mai târziu", Adam și Eva au procreat (Gen.4); din ei, se presupune că se trag toate popoarele lumii (Gen.5); mult, mult, mult... mult mai târziu acestea au pierit la potop (Gen.6).
Nu că nu am cunoaște istoria veche de milenii, însă repetiția este mama învățăturii: este bine să remarcăm faptul că, geografic și temporal, capitolul 2 al Genezei învecinează și relaționează Edenul cu cel puțin alte trei state. Miticul râu care uda plaiurile mirifice ale Grădinii Edenului, uda în aceeași măsură și țara Havila, și țara Cuș, și țara Asiriei, adăpând implicit și popoarele aferente acestora. De-ar fi știut asirienii ce comoară nespusă sălășluia mai în amonte... ar fi luat cu năvală grădina, și ar fi mâncat din pomul vieții...
