Operaţiunea Yahvedelle

Operaţiunea Zitadelle, a fost cea mai mare confruntare belică din istoria omenirii: voinţa a 900.000 de soldaţi ai Axei şi a 1.900.000 de soldaţi ai fostei URSS s-au încleştat într-o luptă titanescă, aşa cum nu s-a mai văzut nicicând! Aproape 8.000 de tancuri, în jur de 5.000 de bombardiere şi peste 35.000 de piese de artilerie au dat conflictului o dimensiune mortiferă fără precedent. Hitler şi Stalin, secundaţi de geniul militar al celor mai străluciţi generali şi mareşali ai momentului, au hotărât definitiv, într-un singur conflict, viitorul întregii omeniri: lumea, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost forjată în focul armelor acestui carnagiu colosal, în care au pierit tragic... 250.000 de contrincanţi din ambele tabere!

Cu mai bine de 2.500 de ani în urmă, două triburi insignifiante de găligani rătăcitori ai istoriei -Iudeii şi Israeliţii- au pus-o de un „masacru” tipic yahvist, după binecunoscutul principiu „multă zarvă pentru nimic”: voinţa a 400.000 de Iudei -toţi înarmaţi până în dinţi cu prăştii şi scuturi de răchită- şi a 800.000 de Israeliţi -toţi vrednici de fugă şi iuţi de picior- s-au încleştat într-o hârjoană belicoasă pe viaţă şi pe moarte în colbul uscat al maidanului de la poalele muntelui Efraim. Dintre cei peste 1.200.000 de derbedei ai aceleiaşi naţii care s-au luat la trântă împărţindu-şi cu patimă pumni la ficaţi, picioare în fund, înjurături scârboase şi multe gesturi obscene, peste 500.000 dintre ei au murit subit, cel mai probabil... de oftică!

Dintre Hitler şi Stalin... doar YHWH(Yahve) este mai mortifer! 

P.S: Meditaţie izvorâtă din atenta lectura a Scripturii, cartea a 2ª a Cronicilor 13:1-22.

Orbire

Ascuns într-o găoace răcoroasă din preajma unui mușunoi de termite, un păianjen cu ochii în opt stă la pândă; termitele moi și oarbe, fără ochi, trudesc în zăduful sălbatec al humei încinse, căutînd cu încăpățânare proletară ceva de mâncare: o frunză scurtată, un pai fărâmat, o sămânță uscată... osteneala e multă iar chinul e brut; oarba termită nu cunoaște odihna, nici lumina de zi, nici pântecul plin, nici gustul de saț: doar gustul de muncă! Rătăcind spre niciunde, orbește, cu trupul pufos, își sfârșește fatalist alergarea, între colți de-arahnidă, în strânsoarea de fălci, ori pe-o limbă băloasă de furnicar flămând! Ce Dumnezeu ar fi acela care-ar crea așa o dramă a lipsei de șanse, si ce scuză ar avea? 

Cu mânie proletară, hominizii rătăcesc bălăbănindu-și existența încoace și-încolo, căutând de mâncare-n gunoiul din jur; îndură și greu, și zăduf, și ”lipsul a tot” de dragul nădejdii de viață promise de zei. Orbecăind spre nici-unde, își sfârșesc preumblarea între scânduri și cuie, fără drept de apel, omorâți de vreo boală, sfârtecați de călău, înghițiți de mizer... N-apucat-au să guste odihna, nici să soarbă lumina, de atâta osândă, suferinți și măcel. Este greu să explici ”întâmplarea” câtă vreme un Zeu se proclamă ”stăpân peste moarte” și ”origine-a tot”, împărățind despotic peste agonia de oameni. Ce scuză-ar avea pentru statul de-o-parte? N-are glas să ne strige, n-are vorbă de spus? Este mut! Este surd: nu există! Urzitorul de Soarte croiește destine, te condamnă la viață și-apoi... ”uită” de TOT! 

De n-am fi-așa orbi, ne-am vedea suferința...

Ironie pascală

Așa cum ne-au obișnuit, religioșii nu se dezmint atunci când vine vorba de credulitate. Ironie supremă a creștinătății, minunea sărbătorii ”învierii” nu este nicidecum învierea, ci...aprinderea miraculoasă a unui snop de lumânări! Explicațiunea curioasei transmutări doctrinare este mult mai terenală decât ne-am aștepta: o lumânare cu fitilul impregnat cu dizolvent organic și fosfor provoacă  autocombustie, ”miracolul” devenind astfel surogatul înlocuitor al mult trâmbițatei ”învieri”. Trucul este cunoscut omenirii de mai bine de două milenii și jumătate, iar recent a fost pus în evidență de către un curajos post de televiziune. Oripilați la gândul că lumea le-ar putea întoarce spatele[1] și neputînd arăta spre nici un exemplu de înviere, circarii altarelor creștine ne bagă ostentativ sub ochi mănunchiul de lumânări arzînde, vrând cu tot din´adinsul să ne vâre pe gât încă o dată gogorița ”aprinderii miraculoase”!  

Se pare că de Paște... ne paște ironia supremă!

---

[1] Fapte 17:32  Cînd au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alții au zis: ,,Asupra acestor lucruri te vom asculta altãdatã.``

Politică Yahvistă

Cuvântul creator al lui Dumnezeu, luînd natura umană asupra-și în persoana lui Isus Hristos, devine Cuvântul Întrupat, cel despre care ni se spune că «din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile»,[1] și că «prin El au fost făcute toate lucrurile cari sînt în ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri». Se reafirmă glorios că «toate au fost făcute prin El şi pentru El.»[2] Dintr-o complicitate vulgară, fățișă și nerușinată cu politica, se declară tranșant că « nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au fost rînduite de Dumnezeu»[3] întru-cît «El, ...este Capul oricărei domnii şi stăpîniri»[4]

Înțelegeți voi, dragi cititori, cine este capul politicii mondiale? Pricepeți acum cine era în fruntea celui de al III-lea Reich, cine îi furniza material de meditație și inspirație lui Hitler, lui Stalin, lui Pol-Pot? Înțelegeți acum cine a ideat un Darfur, un Treblinka, ori  Srebrenița (click)? Pricepeți voi, nebuni religioși, cine este Capul tuturor ororilor lumii? Cartea voastră sfântă o afirmă în clar: Dumnezeul vostru! Dumnezeul dragostei! Nici nu-i de mirare: un Fiu a avut... și pe acela l-a torturat și omorât! Vouă, celor care luați partea lui Dumnezeu și-L scuzați, nu vă doresc decât iertare de la victimele nevinovate, dezumanizate de dragostea voastră, torturate și măcelărite de urgia divină: că de s-or scula...pe mulți vor popi!  Sau răspopi! Mi-e tot una!

---

[1] Romans 11:36

[2] Coloseni 1:16

[3] Romans 13:1

[4] Coloseni 2:10

Înviere inversă

Paștele este sărbătoarea Învierii Domnului și singura nădejde a creștinilor, pe principiul:  «dacă n'a înviat Hristos... sîntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!» Învierea lui Isus Hristos este totuşi într-un conflict mai mult decît evident cu o multitudine de alte declaraţii scripturale ; astfel ni se spune « anume, că Hristosul … va fi cel dintîi din învierea morţilor.» Acest lucru este întărit cu putere de faimoasa teologie paulină a învierii morţilor atunci cînd iarăşi zice : « Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi… Hristos este cel dintîi rod » În mod cu totul şi cu totul curios toate aceste afirmaţii sunt anulate de cîteva relatări inverse ale scripturii: 

1. Enoch nu a gustat moartea
2. Moise a fost înviat şi luat la cer după ce a fost îngropat de Domnul
3. Ilie a fost luat deasemenea la cer fără a gusta moartea
4. Fiul văduvei din Sarepta a fost înviat
5. Fiul Sunamitei, gazda lui Elisei, a înviat
6. Un oarecare ce a atins oasele proorocului Elisei a înviat
7. Isus însuşi a înviat pe Lazăr și pe fiica lui Iair, fruntaşul fariseu al sinagogii
8. Mulţime de drepţi dragi lui Dumnezeu au înviat înaintea lui Isus, în momentul morţii sale pe cruce. În încercarea disperată de a salva aparențele și ordinea la înviere, ni se spune că  aceştia ar fi rămas în morminte pînă după Învierea lui Isus, ca şi cum nu învierea în sine ar conta ci... ieşirea din morminte!

Aşadar contradicțiile teologiei creștine nu demonstrează decât o  neruşinată impostură teologică și o  profundă eroare doctrinară. Undeva, mincinoșii religioși au omis să se pună de acord, iar rezultatul este o înviere... inversă!

Hazard ordinar

Împreună cu un bun prieten am vizitat o păstrăvărie, undeva la munte. Nu eram singurii care ne petreceam pe aleile dintre bazinele în care viețuiau fără griji nevinovatele creaturi: o multitudine pestriță de oameni se preumbla alene de colo-colo, parcă fără sens; unii se minunau de frumusețea fără pereche a exemplarelor care, din când în când, săltau plescăind luciul apei; alții pur și simplu erau interesați de păstrăvaria în sine; altora le curgeau balele, adulmecând mirosul iresistibil de păstrăv proaspăt la grătar care dădea ghes tuturor să cumpere câte o plasă ori două pentru a-și ostoi pofta... 

... pescarul aruncă la întâmplare plasa care scoate câteva exemplare; o mână tremurândă de avariție, tabac ori alcool, alege, după criterii doar de ea știute, care păstrăv ajunge pe grătarul sfârâind a moarte ori înapoi în bazinul cu viață. Un chițăit  isteric al unui mucos mofturos indică precis care păstrăv trebuie să moară: unul mai mic și frumos colorat, refuzat de mai multe ori de mâna tremurândă ori de capriciul hulpav al clientului neghiftuit. Ironie supremă a vieții, moartea vine cum-necum...

Noi toți ne peregrinăm existența prin balta cu viață; neștiutori, orbecăim la grămadă, de colo-colo, căutând sens vieții pe care nu o pricepem. De mici ni s-a spus că totul se supune lui Dumnezeu: de la vrăbiuța de pe gard, la crinii câmpului... până la numărul perilor capului vreunui fiu al omului, toate și toți stau în mâna cea atotputernică a lui YHWH. Nimic n-ar trebui să-i poată smulge din mâna Sa ocrotitoare. Cu toate acestea, "mucosul isteric", "mâna tremurândă de avariție" ori "capriciul hulpavului neghiftuit" dictează exact și precis Voinței Divine ce are să se întâmple... și ce nu. 

Eu unul ... m-am săturat de circul acestui hazard ordinar botezat cu nume de Dumnezeu iubitor!

Paște

E vâlvă mare printre creștini: paștele, sărbătoarea cea mare, este chiar la uși! După încă un an de divagații și rătăciri liber alese, adepții religiei iubirii vor să calce iarăși drept. Toți d-impreună caută înfrânarea de la pofte care, până mai ieri, stăpâneau tiranic peste suflețelul lor gingaș și vergur;   cu aer pios și privirea pironită vinovat în pământ, creștinătatea întreagă promite să fie mai bună, să iubească mai mult și să prindă avânt: într-un colț, dosit,  unul se jură că nu fură, altul promite să nu mintă, iar unul mai zelos se leagă  cu blesteme că n-o mai curvi în veci! Cu jale în glas și o Carte în mână, vor mușca încă o dată din trupul lui Hristos, cu nesaț; însetați, i-or bea și sângele, după ce s-or fi spălat pe picioare și mâini. Purificată până la măduvă, obștea cea mare își oblojește rana de moarte cu deziderate și promisiuni.

Nu vă înșelați: de mâine lumea nu va fi mai bună! De mâine, ca dintotdeauna, „obștea cea cu Hristos între dinți” va devora hrăpăreț și trupul altor nevinovați; de mâine, iubirea cea reînoită va împlânta iar „pumnalul mișeliei” în coasta victimei neavizate; de mâine, „hambarul sâlniciei” se va umple și mai abitir; de mâine, „minciuna cu miros a sânge” va curge torente,  iar iubitorul cel mai zelos va gusta iar din „carnea de bordel” pe centură! De mâine, „iubirea” revigorată de purificarea ritualică amesteca-va sângele nostru cu veninul de Șarpe și blestemul crucii într-un soi de aromă ciudată, în chip de mireasmă de „altar în pârg” pentru un Dumnezeu răspândit printre măsele!

De Paște, creștinii se  înfruptă din dumnezeu! De paște... eu mă spăl pe dinți!

Mantră

La ceas de vecernie, sfinții se dedau la meditație invocînd la nesfârșit o mantră hâdă: „ ... dintre hominizi, doar evreii sunt oameni; dintre oameni, doar religioșii sunt iluminați de adevăr; dintre cei iluminați, doar creștinii sunt iubitori; dintre cei iubitori, doar cei de ziua a șaptea sunt sinceri; dintre cei sinceri, doar NOI cunoaștem pe Dumnezeu, iar dintre cunoscători, doar EU sunt mântuit!...”

Niște nimeni pe stradă, rupți în coate și goi la stomac, se grămădesc la altar să-și verse zăduful; încropesc la iuțeală o grupă mică integrală și o pun de o apocalipsă: prigoana e la ușă, nădejdea e în cer, iar răsplata întârzie să apară. Un politruc hain împinge cu sârg la carul cu nebuni: ignoranța e virtute, suferința necesară, iar moartea-i izbavire! De-or renunța la viață or dobândi cetățenie în lumea cea nouă, casă, masă și un pat în cetatea de aur curat. În pragul pieirii imaginare, toți sfinții invocă aceeași veche mantră: „...dintre hominizi, doar evreii sunt oameni... dintre oameni... doar eu sunt mântuit!...”  

La ceas de vecernie, sfinții bolborosesc o mantră hâdă... iar eu mă crucesc!

Păsărariul Moralist

Privighetoarea cea măiastră ori porumbiţa vestitoare de pace, rândunica cea iute ca fulgerul ori maiestuoasa acvilă regală, vrăbiuţa ignorantă ori şoimul cel mai iscusit, au toate d-impreună a se teme de un singur arhi-vrăjmaş: păsărariul cel nemilos şi laţu-i cel înşelător, vărsătoriu de sânge! D-impreună c-o mână de acoliţi, saltimbanci nevolnici ce-i cântă în strună, păsărariul îşi întinde cu mâna-i pocită cursa netrebnică: ascunde meşteşugit laţul ucigaş printre ramuri unduitoare, îşi pregăteşte iscusit capcana în tufişuri, lângă cuib. Apoi, cu cinism şi sânge rece, hăhăind creator a glumă proastă, aşteaptă nepăsătoriu, devorând cu nesaţ vreun leş proaspăt la proţap. Înfulecând mişeleşte din victima-i nevinovată, grăsimea îi curge hidos în colţul gurii, prelingîndu-i-se pe barba-i zburlită şi netunsă; sclipiri aprige de foc se oglindesc în ochii mari-întunecaţi, reflectîndu-i răutatea din măruntaie. Pentru o clipă -fatidică clipă- păsărariul este dumnezeu: un ţipăt şuierat, străbătut de groaza morţii, anunţă că laţul s-a strâns încă o dată. Victima nu are nici o şansă: sufocând-o încet-încet, fără grabă, aşa cum a plănuit păsărariul, laţul ucigaş smulge un ultim strigăt din pieptul flămând de aer curat al minunii cu aripi. În moartea ei nu se regăsesc nici solemnul, nici respectul, nici bravura predicată de buha cea înţeleapţă. E doar o moarte surdă, fără urmă de alegere ori demnitate. Nu-i nici măcar o luptă dreaptă! Este doar o condamnare totală, o exterminare definitivă şi inutilă a frumosului, o anihilare fiinţială, fără noimă, a zborului, o jertfire fără rost a cântecului, o suferinţă fără sens a zbaterii de viaţă! Întunericul deplin smulge luminii o ultimă sclipire. Zborul se supune deşertăciunii supreme, iar visul apune într-un somn adânc, fără sfârşit... doar barba vâlvoi şi unsuroasă a păsărariului d-impreună cu hăhăitul gloatei de acoliţi dau rost deşertăciunii supreme şi duhorii morţii...

Drept, bun şi de oameni iubitor, Dumnezeul Suprem, Tată şi Dumnezeu al Noului Testament prin Isus Hristos, Fiul Său, YHWH cel din vechime este Păsărariul prin excelenţă: lipsit de orice urmă de morală ori etică, "cel care nu poate să sufere nelegiuirea" stă la sfat în Templul Său cu duhurile mincinoase cuibărite pe lângă El pentru a se sfătui în trebile regatului Său Universal. Ca de obicei, YHWH are o problemă cu niscaiva suflete de pe Planeta Albastră. Aspiraţiunile spre zbor ale unora au devenit incomode, nu pentru vreun motiv anume, ci doar pentru că aşa a hotărât "cel ce hotărăşte totul" după bunul plac. Flămând de răzbunare, YHWH nu mai ţine cont nici de pocăinţa victimei, nici de iertarea pe care tot El a proclamat-o mărinimos, la derută. Cere de îndată ajutorul duhurilor şi îngerilor imaculţi pentru a rezolva chestiunea de onoare a capriciului divin. Reflectînd întocmai Legea şi Caracterul pur al lui YHWH, duhurile de la curte se pun la treabă, iar îngerii se ostenesc să scornească un plan care să mulţumească Păsărariul Suprem. Cunoscându-I cinismul fără măsură, slăbiciunea pentru sânge şi gustul pentru înşelăciune, un duh de minciună -bun prieten cu Păsărariului ce şade pe Tron- face un pas în faţă zicând: "Eu îl voi amăgi." YHWH i-a zis: "-Cum?" "Voi ieşi", a răspuns el, "şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor." YHWH a zis: "Îl vei amăgi, şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!" În hăhăitul aprobator al mulţimei de duhuri pure şi imaculate, unealtă netrebnică a Păsărariului ce şade pe Tron dă slavă ironic Legii Morale şi pleacă la treabă: întinde cu grijă mrejele capcanei şi laţul din a cărui îmbrăţişare nu mai este nici o scăpare. Apoi se întoarce în cloaca divină, petrecând d-impreună, îngeri nevolnici şi draci mincinoşi, colcăind unturos în ritmul hăhăitului divin-creator. Un ţipăt şuierat, străbătut de groaza morţii, anunţă că laţul s-a strâns încă o dată. ... doar barba vâlvoi şi unsuroasă a Păsărariului Moralist, d-impreună cu hăhăitul gloatei de draci şi îngeri, dau rost deşertăciunii supreme şi duhorii morţii...

Dizertaţie izvorâtă din lectura atentă a 1 Împăraţi 21:28-29 şi cap 22:20-38

Odihna de Duminică

Pentru postarea de astăzi vă supun atenției o declarație foarte interesantă a lui Ignațiu, cel ce a fost hirotonit episcop de către apostolul Petru, și care l-a lăsat în locul său ca episcop al Antiohiei. Fiind contemporan, prieten și colaborator cu mai mulți dintre apostoli sau urmași ai acestora (ex: Polycarp, ucenic al apostolului Ioan, episcop al Smirnei), Ignațiu este o sursă de informație extraordinară despre creștinismul apostolic și obiceiurile sale. Perioada episcopatului său se întinde între anul întâi al domniei lui Vespasian şi anul al zecelea al domniei lui Traian, adică între 70-107, însă este de la sine înțeles că relația sa de ucenicie sub directa îndrumare a apostolilor trebuie să fi fost mult anterioară anului 70 pentru a putea fi socotit vrednic de statutul de episcop. După un episcopat de 30 de ani, sub domnia împăratului Traian, Ignaţiu este arestat şi condamnat să fie aruncat la fiare în arena romană, unde pătimește martiriul în data de 20 decembrie al anului 107. Cu autoritatea și priceperea unuia care a cunoscut personal pe apostoli, afirmă următoarele cu privire la Sabat (această declarație este făcută pe drumul martiriului său):

Εἰ οὖν οἱ ἐν παλαιοῖς πράγμασιν ἀναστρα. φέντες εἰς καινότητα ἐλπίδος ἦλθον, μηκέτι σαββατίζοντες, ἀλλὰ κατὰ κυριακὴν ζῶντες, ἐν ᾗ καὶ ἡ ζωὴ ἡμῶν ἀνέτειλεν δι’ αὐτοῦ καὶ τοῦ θανάτου αὐτοῦ, ὅν τινες ἀρνοῦνται, δι’ οὗ μυστηρίου ἐλάβομεν τὸ πιστεύειν, καὶ διὰ τοῦτο ὑπομένομεν, ἵνα εὑρεθῶμεν μαθηταὶ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ μόνου διδασκάλου ἡμῶν·… ἄτοπόν ἐστιν, Ἰησοῦν Χριστὸν λαλεῖν καὶ ἰουδαΐζειν

Traducere:

Deci, dacă cei care trăiau după vechile orânduiri și obiceiuri s-au întors către Speranța Cea Nouă, nu mai respectă Sabatul (Sâmbăta), ci Ziua Domnului, Zi  în care, prin El și moartea Lui, viața noastră s-a înălțat, ceea ce unii tăgăduiesc. Însă tocmai prin această taină (*a învierii în ziua Duminicii, n.n.) noi am primit credința, și tocmai de aceea rămânem tari, pentru a fi găsiți adevărați ucenici ai lui Isus Hristos, singurul nostru Învățător…Este absurd și monstrous să vorbești de Isus Hristos și să mai trăiești ca un Iudeu! (păzind Sabatul, n.n.)

Ignațiu nu s-a înșelat: creștinismul apostolic nu păzea Sabatul, așa cum învață AZȘ, ci Dumnica.