Ignoranță

”Căci celui ce are, i se va mai da – zice Scriptura– iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.”[1]  Declarația este atât de categorică încât nu lasă mult loc interpretărilor. Creștinii în general au văzut în această maximă hristică o făgăduință specială care ascunde în miezul ei o mare binecuvântare: prosperitatea, fie în cele ”spirituale” fie în cele ”materiale”! Atinși la coarda sensibilă a dorinței nestăvilite de a poseda, orbiți de apucături străine bunului simț și cu nădejdea răvășită de altruismul căruia trebuie să-i salveze aparențele, creștinii  î-și repetă pe-ascuns:”celui ce are, i se va mai da …”

Tributari amăgirii facile, creștinii nu au priceput mare lucru din cuvintele prețioase ale lui Isus: nu prosperitatea era vizată de Mântuitorul, ci inteligența, stiința, și cunoașterea... chestiuni atât de puțin apreciate de epigonii săi din toate timpurile; ceea ce Isus numea ”cunoașterea tainelor”[2] trece în întregime neobservată: creștinismul preferă să rămână insensibil, pe deplin ignorant, surd de ”urechi”, ca nu care cumva auzind să-nțeleagă, și orb, ca nu care cumva văzând să priceapă. Într-adevăr: ”celui ce are, i se va mai da … ca să-i prisosească!” 

---

[1] Matei 13:12

[2] Matei 13:11

Dor'El

Cu toţii îl cunoaştem pe Dorel: el este personajul incontestabil al existenţialului nostru de zi cu zi. Invăluit într-un mister de nepătrus, "fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii",[1] Dorel este omniprezent: el poate fi "aici" ori "niciunde" şi "loveşte" "când" şi "unde" te aştepti mai puţin. Harnic din cale-afară, Dorel este veşnic ocupat cu lucruri deosebit de importante, asigurând bunul mers al lumii întregi. Mânat întotdeauna de cele mai bune şi sincere intenţii, Dorel este un exemplu desăvârşit în toate cele:  iubeşte pe toată lumea, este binevoitor, perseverent, răbdător, vrea neapărat să "ajute" şi să făptuiască “binele” cu orice chip. Bun "la toate" şi util la nimic, Dorel apucă straşnic cazmaua-n mână şi-şi îndeasă mai abitir fesul pe ochi: o lovitură "măiastră" rezolvă tot ce nu era încă rezolvat aiurea prin Univers! Lui Dorel i-ar fi placut să fie bine... dacă n-ar fi fost să fie rău!

La început -ni se zice- Dumnezeu a făcut şi a dres, şi toate erau bune şi frumoase; bine intenţionat, dar mai presus de toate sincer şi săritor, Dumnezeu a considerat că e de datoria Sa să ne facă tuturor “bine” cu de-a sila. Aşa se face că “Dor'El” cel priceput la toate a lovit pe neaşteptate, şi toţi ne-am "pricopsit" c-un blestem de moarte şi-un mormânt răcoros. Tocmindu-se la sfat divin “Dor'El” S-a legat cu jurăminţi să dreagă putina: îşi va răscumpăra "zidirea", va mântui "făptura" şi va îndrepta nedreptatea făcută ghemului de lut! Cu cazmaua-n mana şi cu fesul îndesat pe ochi, plin de intenţii măreţe şi sincer fără de pereche, “Dor'El” alege să facă, să dreagă şi să intervină salvator: o lovitură măiastră de cazma, şi... a treia parte din "ceruri" rămâne pe întuneric, iar Omul devine un fugar! Profund dezamăgit -dar mai ales neputincios- “Dor'El” se lamentează pasional: “De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n'aţi vrut!"[2] "De câte ori n-am vrut..." dar... n-a fost să fie! “Dor'El” ne-ar fi urat de bine... dacă nu ne-ar fi urat de rău!

P.S. Dorel e inevitabil. Dor'El însă, este inacceptabil!

---

[1] Evrei 7:3  

[2] Matei 23:37

Ephemeridae

Ghemuită în culcuşul de ape, cuminte aciuată-n nămolul cleios, şade inert un proiect de făptură. La un semn doar de ea înţeles, energii nebănuite, venite „de sus”, năvălesc în zbateri violente peste trupul plăpând, aruncându-l subit pe un petec de frunză de dincolo de ape. Atârnând la-ntâmplare, zbuciumată de vânt, larva dă lumii de ştire că e ceas de „născut”. Decătuşată din letargia aşteptării, firava făptură se avântă ritualic pe sub „cerul” de frunze, căutând insistent în bătaia-i de aripi să-mplinească degrab' hărăzita-i menire! N-are timp de pierdut: în zile – doar una! Ce să facă întâi? Mai apoi, ce să facă? Între „zbaterea-zbor” şi „nevoia de mâine” se consumă o dramă, se sfârşeşte minunea, şi se moare încet –cât încape-ntr-o zi: ephemeridae!

Pe la colţuri de-altar, din pridvoruri de piatră, "Glasul celui ce Cheamă" dă buzna din ceruri peste „pata” de viaţă din „inertul” din lut. Este ceas de Geneză: din "vintre de ape" – miriade şi mii – toţi tâşnesc chinuit, zbuciumat, şovăielnic păşind prin colbul din „drum” sau prin "zarva" din piaţă, căutându-şi menirea „printre ceruri” – spre „sus”. Din zborul cel aprig cu aripi de piatră, ritualic sau nu, „miriadele-mii” se zdrobesc invariabil de Stânca din bolta „menită” să fie „Început”, nu „Sfârşit”. Invenţii deşarte! Nu-i noimă-n „zburat”, nu-i noimă-n „culoare”, nici menire-n „trăit”, ci doar în „murit”! Căci „zilele omului sînt ca iarba … de pe cîmp.  Cînd trece un vînt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea, n'o mai cunoaşte”.[1] Ephemeridae cu aripi de piatră!

---

[1] Psalm 103:15-16  

Ultimul Războinic

Oamenii se înţeleg dialogând. Dialogul nu este perfect: pot apărea neînţelegeri, se pot strecura greşeli, dar şi acestea se soluţionează tot prin dialog. Violenţa şi războiul nu sunt o soluţie: aparte de suferinţa atroce pe care o presupune —suferinţă absurdă prin însăşi inutilitatea ei—violenţa naşte doar violenţă şi răzvrătire. Omenirea a schimbat registrul violenţei pe unul al dialogului. La Dumnezeu lucrurile nu stau deloc aşa. El a rămas anchilozat, anacronic, în „războiul rece” al retoricii viscerale dirijate împotriva „copiilor” Săi speriaţi şi neputincioşi. Mânuind ameninţător „satârul măcelului generalizat” prin  cotidianul nostru umil şi împovărat, YHWH ţine cu tot din-adinsul să ne bage tuturor... apocalipsa-n oase!  

Mesajul Său a rămas invariabil: V'am trimes foametea în toate cetăţile voastre, şi lipsa de pîne în toate locuinţele voastre...  7 ,,N'am vrut să vă dau nici ploaie, cînd mai erau încă trei luni pînă la secerat; ...9 V'am lovit cu rugină în grîu şi cu tăciune; grădinile voastre cele multe, viile, smochinii şi măslinii voştri i-au mîncat deseori lăcustele...10 Am trimes în voi ciuma şi v'am ucis tinerii cu sabia...11 ,,V'am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora... Cu toate acestea, tot nu v'aţi întors la Mine...[1] Războiul divin nu s-a terminat... şi nu cunoaşte Pacea nicidecum: întreaga „zidire” dimpreună cu „toată suflarea” troznesc sub apăsarea cruntă a furiei divine. Cum-necum, se pare că ne-a pus gând rău: ori Îl adorăm de urgenţă, ori murim de mâna... Ultimului Războinic Autentic cu pretenţii de  TATĂ!  

---

[1] Amos 4:6-11  

Fiul... Moralist

De când căscat-am ochii şi-am ciulit urechile întru ascultare pe Planetă, nişte tunici negre, însoţite aproape invariabil de nişte bărbi despuiete, mi-au susurat la auz o frază care, prin repetare nesfârşită, a devenit celebră:„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”[1] Continuarea poveştii o ştiţi şi voi, la fel de bine ca şi mine: aţi pus cuvântul la inima, aţi renunţat la voi şi la „multe”, aţi suferit şi v-aţi bucurat deopotrivă, împlinind frumoasa şi nobila poruncă! Ceea ce puţini cunosc este faptul că această zicere nu este deloc originală, şi nicidecum nu aparţine lui Isus: El doar reiterează o zicere care reflecta principala normă duhovnicească de vieţuire din sînul sectei Fariseilor, respectiv principiul iubirii și îngăduinței frățești.[2]

Fariseu practicant, născut din părinți farisei, Fiul Moralist al lui Dumnezeu, Isus Hristos, postulează pentru era pe care a ianugurat-o cu nașterea Sa un nou precept (i)moral: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte![3] Acesta, se pare, chiar este original. Așa se face că în noua dispensațiune, vajnicii urmași ai lui Isus s-au înfruptat din plin din această ideologie, urmărind insistent împlinirea parazitară a multelor și presantelor nevoi care le zdrumicau necontenit stomacele, buzunarele ori eros-ul.

Dacă e trădare...trădare să fie! Numai s-oştim şi noi !!!

---

[1] Marcu 12:31

[2] Flavius Josephus: The Wars of The Jews, II, Cap. 8, 16. http://www.ccel.org/j/josephus/works/JOSEPHUS.HTM

[3] Luca 16:9

Frustrare divină

Suferiţi pedeapsa, zice apostolul Pavel,...: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?[1] Răspuns: un tată nu pedepseşte pe cel inocent, pe cel fără apărare, pe cel neajutorat, pe cel nou născut, etc...etc...! Un tată nu îşi ucide pruncul, iar când îl pedepseşte o face cu măsură![2] YHWH însă, ne înghesiue pe toţi cu de-a sila, fără noimă, în malaxorul căpcăun al morţii hîde! Maniac violent din fire, YHWH şi-a înecat invariabil furia în sângele pretinşilor săi „copilaşi”. Se pare că „iubirea Lui cea mare” nu-şi găsea împlinirea decât în devorarea ritualică a sărmanelor creaturi, oricare ar fi fost ele. Fumul de carne la grătar[3] ori tigaie[4] a fost dintotdeauna o slăbiciune a nărilor sale divine, iar carnagiul o privelişte încântătoare pentru ochii Săi tăioşi şi setoşi de mult sânge[5]. Nu ştim dacă în „Ceriuri” s-o găsi „careva” dispus să-I trateze furia necontrolată, însă aici pe Pământ îl avem pe Freud.[6]

Fără nici un dubiu, Dumnezeu este un defazat! Depăşit cu viteza luminii de paşii de melc ai hominidului moralist, YHWH încă se mai crede părintele despot care îşi snopeşte în bătaie creaturile, argumentându-şi bestialitatea furiei disproporţionate prin dragostea nespusă cu care îşi iubeşte stirpea! Prizonier pierdut iremediabil în mentalităţi desuete, YHWH cel Omniscient şi Omnipotent se vede „pus la colţ” de puţinul bun simţ al celor 1400 cm3 de materie cenuşie bipedă;  pentru liniştea şi „odihna veşnică” a lui YHWH, sperăm să fie resorbit de aceeaşi placenta cenuşie din care s-a născut pe vremea când ... grota era prea umedă şi rece, iar fulgerul prea infiorător!!!

---

[1] Evrei 12:7

[2] Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; Evrei 12:10-11  

[3] Să aduceţi ca ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului: treisprezece viţei, doi berbeci, şi patrusprezece miei de un an fără cusur. Numeri 29:13 

[4] Să fie pregătită în tigaie cu untdelemn, şi s'o aduci prăjită; s'o aduci coaptă şi tăiată în bucăţi, ca un dar de mîncare de un miros plăcut Domnului. Levitic 6:21

[5] În noaptea aceea, a ieşit Îngerul Domnului, şi a ucis în tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. şi cînd s'au sculat dimineaţa, iată că toţi erau nişte trupuri moarte. 2 Regi 19:35  

[6] http://ateismoparacristianos.blogspot.com.es/2010/08/freud-el-psicoanalista-de-dios.html

Datorie

De cum ne naştem, există două instituţii care ni se vâră pe gât ca un „dat” universal, obligatoriu şi imprescindibil: Dumnezeu şi Statul. Primul ne urează un călduros „bun venit” în lume, şuierîndu-ne iubitor printre dinţi că suntem vinovaţi de moarte, dar cum datoria a plătit-o El Lui Însuşi,[1] acum suntem datori vânduţi Lui![2] Cel de-al doilea e niţel mai practic; fără a se complica în fabulaţii inutile, sare peste partea cu „vinovăţia” şi trece direct la aspectul derivat al acesteia, respectiv la „datorie”: toţi suntem datori vânduţi Statului, dar nimeni nu ştie nici de ce, nici pentru ce, întocmai ca şi în cazul lui Dumnezeu!

Complicitatea osmotică a celor două instituţii explică natura lor nespus de „iubitoare”, întru-cât şi Unul şi Altul ne vor binele cu orice preţ! [3] Pe principiul comunist „vom economisi oricât de mult ne-ar costa” amândoi sunt gata să ne sufoce într-o moarte lentă, agonizantă, vândută pe bani grei drept viaţă pur şi simplu, sau Viaţă Veşnică, după caz!  Cert rămâne un singur lucru: şi Dumnezeu şi Statul ne iubesc, pe noi toţi, până la moarte! Partea neplăcută este că, şi Unul şi Celălalt, iau această declaraţie... literalmente!

---

[1] Sună a ... corupţie... şi poate fi încadrat la „foloase necuvenite”.

[2]   Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie cã trãim, fie cã murim, noi sîntem ai Domnului. Romani 14:8

[3]  Statul... este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să -L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. Romans 13:4

Minciună sfântă

Dumnezeu a zis: ”Să nu minți!”...  Dacă veți asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, YHWH, Dumnezeul tău ... te va iubi, te va binecuvînta şi te va înmulţi; … YHWH va depărta de la tine orice boală[1]….Vei fi binecuvîntat la venirea ta, şi vei fi binecuvîntat la plecarea ta ….YHWH te va copleşi cu bunătăți … YHWH te va face să fii cap, nu coadă![2]

Cu toate acestea nimeni nu pare să țină seama de poruncă: Avram mințea de înghețau apele[3], nevastă-sa  îl mințea gingaș pe Dumnezeu ”ca la ușa cortului”[4], Şifra şi Pua s-au pricopsit cu niscaiva odăi și ceva orătănii mințind după voia Domnului[5], Duhurile Cerești născocesc planuri mincinoase la ordinul lui YHWH[6], iar Dumnezeu Însuși croiește cele mai  năstrușnice minciuni pentru a-și atinge obiectivele sale profund iubitoare[7].

Totuși, stați fără nici o grijă: "YHWH nu este un om ca să mintă!"[8], El minte… ca un DUMNEZEU!!!

---

[1] Deuteronom 7:12-15

[2] Deuteronom 28:6-13  

[3] Geneza 20:2 Avraam zicea despre Sara, nevastă-sa: ,,Este sora-mea!”

[4] Geneza 18:13-15  ¹³ Domnul a zis: ,,Pentru ce a rîs Sara…? … ¹⁵ Sara a tăgăduit, și a zis: ,,N'am rîs !” … Dar El a zis: ,,Ba da, ai rîs!”

[5] Exod 1:15-21 Şifra şi Pua… au răspuns lui Faraon: ,,Pentrucă femeile Evreilor nu sînt ca Egiptencele; ele sînt vînjoase și nasc înainte de venirea moașei.”  ²⁰ Dumnezeu a făcut bine moașelor; … Dumnezeu le-a făcut case.

[6] 1 Împărați 22:20-22 ... și Domnul a zis: ,Cine va amăgi pe Ahab ... și un duh a venit și s'a înfățișat înaintea Domnului, și a zis: ,Eu îl voi amăgi.`  ²² Domnul i -a zis: ”Cum?” ”Voi ieşi”, a răspuns el, ”şi voi fi un duh de minciună”. Domnul a zis:”Îl vei amăgi,...ieşi, şi fă așa!”

[7] 2 Tesaloniceni 2:11 … Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună!

[8] Numeri 23:19  

Olimpiadă

Londra, un oraș cu peste 7.500.000 de locuitori, se pregătește de Olimpiadă: uriașe dispozitive logistice sunt activate pentru ca cei peste 1.200.000 de vizitatori asteptați la Jocurile Olimpice să nu declanșeze colapsul sistemului de transport, aprovizionare sau medical-sanitar. Stocurile de  orice fel sunt inventariate iar aprovizionarea suplimentară este declanșată la toate nivelurile: până și rezerva de sânge a spitalelor este sporită cu 30%. Îngrijorate de haosul ce ar putea avea loc pe aeroporturile din capitală, companiile aeriene sunt în stare de alertă în fața avalanșei a peste 320.000 de vizitatori străini[1]. Situaţia a fost descrisă ca fiind o posibilă “furtună perfectă”, în care cererea creşte brusc iar oferta scade vertiginos, producând adevărate convulsii în sistem. Există temeri că Anglia n-ar fi pe deplin pregătită și că, în faţa provocării, Regatul Unit s-ar trezi cu ”reputaţia pătată”.

Cu peste 3.000 de ani în urmă nu existau asemenea primejdii. Intrând în Canaan pe la Ghilgal, vreo 2.000.000 de vagabonzi[2], hămesiți de foamea oarbă a pribegiei de 40 de ani prin deșertul arid și sterp, se prezintă ”pe nepusă masă” la frontiera unui ținut pustiu --populat cu cel mult câteva mii de indigeni-- la început de primăvară, pe când prin hambarele localnicilor bântuia foamea. Acolo mana a încetat să mai cadă …iar poporul a mîncat din grîul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mîncat.[3] Libertatea de mișcare neîngrădită, asistență alimentară gratuită și sacrificiul de sine erau valori supreme pentru Canaaniți: sosirea milioanelor de mușterii nepoftiți, cu foamea-n gât, nu a ridicat dificultăți deosebite, cu excepția măcelariririi subite a gazdelor altruiste. Canaaniții nu aveau în nici un caz probleme de infrastructură sau dezechilibru social, iar dacă le aveau, par a le ignora total,  ”prin credință”, de dragul musafirilor călăi!

Canaaniții, se pare, erau pregătiți ... pentru Olimpiadă!

---

[1] conform unui studiu realizat de Oxford Economics

[2] 600.000 de bărbați asezonați cu minimum o nevastă, doi copii și-o țiitoare pe ici pe colo, fără a mai ține cont de gloata de străini care se aciuase pe lângă evrei, conform Exod 12:37-38    

[3] Joshua 5:10-12

Fisiunea… pe (s)uliță

Mult timp înainte de invenția bombei atomice, ovreii aveau propria lor variantă de Uraniu235. ”Îmbogățit” în centrifuga isteriei religioase generalizate și a fanatismului yahvist exacerbat, ”ovreiul atomic” era produsul direct al Dumnezeului său. Mult mai stabil și mai ușor de manipulat decât periculosul material radioactiv, ”bomba atomică” evreiască avea nume și prenume, mergea pe două picioare și, inevitabil, purta suliță:

…Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei … şi-a învîrtit suliţa peste trei sute de oameni, şi i-a omorît... [1]

…Iaşobeam, fiul lui Hacmoni … şi-a învîrtit suliţa peste trei sute de oameni, pe cari i-a omorît dintr'o singură dată.[2]

…Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul … şi-a învîrtit suliţa peste opt sute de oameni, pe cari i-a omorît dintr'o dată.[3]

... Atunci Duhul Domnului a venit peste el (Samson n.n)... ¹⁵ El a găsit o falcă de măgar neuscată încă, a întins mîna și a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni[4] ... iar ceva mai târziu ... trei mii de inşi[5] dintr-o singură dată!

Chiar dacă s-a dovedit a fi mai puțin distructiv decât geniul malefic al tehnologiei moderne, ”ovreul atomic” conserva cu furie în brațu-i vânjos energia unei mici bombe atomice de astăzi! Fiind la fel de ”radio-activi” --însă cu timp de înjumătățire mult mai alert-- acești ”aleși ai Domnului” s-au dovedit a fi infinit mai criminali decât o nenorocită de bombă nucleară: masacrul manual, implicarea emoțională și patima exterminatorie fac din acești derbedei simboluri hidoase ale maleficului cel mai obtuz, iar din Dumnezeu... o relicvă odioasă a nebuniei umane!

---

[1] 2 Samuel 23:18

[2] 1 Cronici 18:11

[3] 2 Samuel 23:8

[4] Judges 15:14-15  

[5] Judges 16:27