Ieroboam a zis în inima sa: ,,Împărăţia s'ar putea acum sã se întoarcã la casa lui David. Dacã poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul sãu, la Roboam, împãratul lui Iuda, şi mã vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda.” După ce s'a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: ,,... Israele! Iatã Dumnezeul tãu care te-a scos din ţara Egiptului.” Şi poporul se ducea să se închine... Ieroboam a fãcut o casã ... şi a pus preoţi luaţi din tot poporul… A rînduit o sărbătoare … şi a adus jertfe pe altar… dupã bunul lui plac,” [1] întocmai ca toţi predecesorii săi, aş adăuga eu.
Niciodată nu am suspectat cupula religioasă a lumii de prostie sau imbecilitate: aceste „calităţi” sunt doar apanajul „gloatei”, că doar nu degeba i se spune generic „prostime”. Dimpotrivă, sunt convins că liderii religioşi şi cei care şad cocoţaţi peste elementele de putere şi autoritate ale acestei lumi sunt oameni ambiţioşi, inteligenţi şi deosebit de curajoşi. Pasajul biblic citat ceva mai sus vine sa confirme de manieră inechivocă faptul că obârşia oricărei religii organizate ierarhic în structuri de putere şi autoritate nu este nimic altceva decât o „izvodire a minţii” câtorva „deştepţi”. N-ar fi nimic rău în asta; numai că religia năzărită din prea multul senin al minţilor unora şi a altora este, aproape invariabil, numitorul comun al răului tot! Răsturnaţi dar degrabă izvodirile minţii neghioabe!!![2]
