Manea Pascala

Doctrina centrala a crestinismului este Invierea: fara ea crestinismul nu ar avea nici un sens, credinta ar ramane doar o vorba goala iar Dumnezeul descris de religiosi nu si-ar mai justifica existenta. Temelia acestei doctrine –spun credinciosii– este Cuvantul lui Dumnezeu; insa la o cercetare mai amanuntita  observam ca Iubitorul de Oameni nu a suflat niciodata vreo vorba despre Invierea Mortilor; nici Patriarhii, nici Profetii, nici marele Moise nu erau la curent cu un asa Adevar minunat. Cu totii si-au dat obstescul sfarsit si cu asta basta. David insusi, aflat in pragul mortii, face urmatoarea marturisire: ,,Eu plec pe calea pe care merge toata lumea”[1]; nu sufla nici o vorba despre Inviere, despre Judecata, Cetatea de Aur sau Marea de Cristal! Saducheii, preoti dinastici si pastratori de nadejde ale tainelor divine, respingeau cu vehementa aceasta erezie[2], condamnand fara retineri o asemenea gogomanie pe motiv ca Torah nu pomeneste  nici un cuvant despre Inviere!

Fagaduind prostimii marea cu sarea, Fariseii au aflat rapid ca pot castiga influenta, bani si privilegii fara numar, plasmuind povesti dupa inima si poftele cele multe ale poporului manelist. Dorinta dupa un trai mai bun si fuga de munca a dus la supralicitarea ofertei religioase pe principiul “gramada n-are varf”, inventand rapid noi dimensiuni ale spiritualitatii: imaginatia fertila a unor bezmetici religiosi a despuiat rapid cerul de misterul sau inerent, explicand cu lux de amanunte “lucruri, pe cari ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s'au suit”[3]. Angajati in spirala seducatoare a fagaduintelor de tot felul, Fariseii prefigurau aparitia tarzie a crestinismului –incununare apoteotica a Minciunii cu laurii Adevarului absolut. Raiul, Iadul, Cetatea de Aur, Marea de Cristal, Cununa de Diamante si un Pamant Nou doar al lor, sunt toate motive omniprezente in maneaua universala a superstitiei religioase interpretata cu patos de poporul lautar intre doua altare invechite si-un gratar de mici stropiti cu bere: “sa moara dusmanul meu … ma iubeste dumnezeu!”

---

[1] 1Imparati 2:1

[2] Fapte 23:8  Saducheii zic ca nu este inviere, nici înger, nici duh, pe cand Fariseii le marturisesc pe amandoua.

[3] 1 Corinteni 2:9

Puticlub

Poporul lui Dumnezeu se pregatea sa intre in Canaan, pamantul fagaduintei, unde curge neincetat doar lapte si miere. Iosua, ucenicul lui Moise, a trimis preventiv doi agenti sub acoperire sa iscodeasca atent zona. Cercetand cu dibacie evreiasca locurile si oamenii, iscoadele n-au intarziat prea mult pana au luat firul laptelui si al mierii care i-a condus, fara prea multe ocolisuri, taman in boudoir-ul unei curve renumite de prin partea locului. Nu vrem sa punem la indoiala moralitatea iscoadelor israelite, asa ca ne imaginam, ce-i drept impotriva firii, ca toate informatiile strategice privind Canaanul si laptele lui zaceau uitate la bordel, sub un maldar de rufe abandonate de niste clienti uituci si cu calduri. Isteti din cale-afara, slujitorii Domnului au iscodit profund si cu deamanuntul tot ce era de iscodit prin bordel, storcand informatii pretioase picatura cu picatura –uneori mai la figurat, alteori mai la propriu. Satisfacuti nevoie mare si cu misiunea sfanta indeplinita pe-ndelete, iscoadele s-au legat cu juramant in Numele lui Yahve sa nu omoare curva guraliva pe motiv ca-i ... credincioasa!  

Prinsa intre ciocanul evreiesc si nicovala canaanita, Rahav isi salveaza viata ticluind mestesugit minciuni plasmuite dupa o tehnica perfida, invatata prin mijloace specifice la locul de munca. Infierata in oricare alta parte a Scripturii, perfidia proverbiala a curvelor se transforma inexplicabil in principiu de mantuire pentru Rahav si casa ei: nu e rau daca minti ... cata vreme este in favoarea lui Dumnezeu ori a supusilor sai. Rasplata? Viata vesnica! Rahav are numele scris in cartea vietii din ceruri! Aceasta mostruozitate isi are justificarea in principiul relativizant al „binelui ultim” cu care toti religiosii isi umplu lacom gura: Legea este intr-adevar sfanta, dreapta si buna ... dar masura interpretarii sale este Hristos, si asta schimba radical paradigma, transformand porunca imutabila intr-o sarada cu iz de parodie pentru prosti, cand in realitate vorbim despre curve, curvari, mincinosi si criminali! Uitati principiul „unde-i Lege nu-i tocmeala!” Daca in joc sunt interese ceresti, principiul nu mai functioneaza: cel putin pentru religiosi!

PS. Nu avem informatii ca Rahav s-ar fi apucat subit de agricultura ori pastorit... insa o puteti gasi in Noul Ierusalim, pe strada Sperantei, la parter: are atarnata la fereastra o franghie de fir caramiziu...si asteapta!!!

Cu doi de "i"

Romanii stiu precis si in detaliu vietile si pataniile unor personaje nastrusnice de prin Orient: Avram, Iacov ori Isaac, sunt doar cateva exemple in acest sens; pe aripi usoare de Sirroco, povestile lor s-au raspandit ca focul intr-o padure de uscaturi hiperboreene. Tamar, Agar, Onan,  ori Anania, sunt toti subiecte de apriga scrutare, intr-o lume prea lesne considerata a fi civilizata; intr-o opintire universala, hoarde nesfarsite de “intelectuali” si “teologi” ne dezlega pururea dilema cea veche de la facerea lumii: a fi sau a nu fi … religios! Asa se face ca lumea crestina de astazi se da de ceasul mortii sa-si explice misteriile profund transcedentale ascunse in trambita vreunui inger fara treaba, in discursul vreunei magarite turbate, ori in mersul pe jos prin Sinai; nici templul ovreu nu este trecut cu vederea, nici Shekinah, nici ciucurii vestmintelor unor neghiobi, iar disputa suprema pare sa fie una cu adevarat cruciala: Isus se scrie cu doi de”i”, sau doar cu unul singur?  

Intre timp se nasc, se chinuiesc si mor pe la noi pe la Planeta gramezi intregi de Prometei incapatanati sa daruiasca Omenirii “focul”, “roata” si “apa calda”.  Ei sunt fauritorii de “morala”, de “etici” ori “stiinti”; sunt creatorii de “frumos”, de “bun” si de “placut”. Minuni de munca si monumente de intelepciune, acesti corifei, vechi si moderni, au daruit Lumii TOT si nu i-au cerut NIMIC in schimb, fix ceea ce au si primit! Majoritatea au trait in nevoi viata toata, iar cei mai multi au sfarsit la balamuc otraviti cu mercur, ori la groapa comuna, sub o vadra de var si o stanca pe piept. Datorita lor mai suntem astazi Oameni, ei… carora noi "nu suntem vrednici sa le atingem incaltamintea", ei au fost singurii care s-au supus chemarii de a ne apara de Dumenzei! Lor le-a fost mai usor sa arda pe rug decat sa lucreze la “descreierarea” semenilor. Ei au ales mai degraba “stalpul” infamiei decat pactul iubirii cu dracul randuit dumnezeu! Lor nu le cunoaste nimeni, nici numele, nici vietuirea, nici creatia, nici mostenirea! Rusine noua, CINSTE LOR! VESNICA CINSTIRE!!! Afara-i Intuneric! Nu-i nimeni sa aprinda Lumina?

Omagiu inchinat dumnezeului versului romanesc: EMINESCU! Se scrie cu un singur "i".

Alchimistul

De cand ma stiu, am avut o curiozitate nestavilita sa aflu  ce face Dumnezeu acolo sus –prin ceruri; aceeasi curiozitate au impartasit-o inaintea mea miliarde de alti oameni care au avut –ca si mine... ca si tine– nesansa de a se fi nascut ditr-o coasta de lut furata in somn. Intamplator sau nu, cautarile noastre au dat peste raspunsul perfect: „Tatal Meu lucreaza (...) Eu deasemenea lucrez”[1]; Vidul din raspunsul lui Isus a umplut pe deplin Golul din cautarile multora, iar scrutarea curajoasa s-a transformat brusc intr-o masiva Gaura Neagra: pentru ei Dumnezeu este Arhetipul marelui Combinator care lucreaza cu dibacie divina la formula magica a Mantuirii de Oameni. Ingredientele „lucrarii” sale sunt invariabile: un  Profet[2], un Popa[3] si-un Contabil[4], cocotati tustrei in capul unei mafii de simbriasi[5] strangatori de dijma[6] si ucigasi de frati[7] –a se citi Statul. Ca intr-un joc stupid de-a „alba neagra”, Dumnezeu fagaduieste fix Mantuirea, plamadind neincetat in covata Lumii aceleasi vechi combinatii de „patru luate cate trei”... Dumnezeu este Alchimistul Perfect: nu ofera Nimic ... Niciodata, insa cu totii il credem pe Cuvant!

... un Profet, un Popa si-un Contabil: trei elemente... o singura credinta! Asa incepe orice scorneala bolnava care, cu putin noroc si multi prosti, se va converti intr-o religie nou-nouta: o masinarie uriasa de fabricat iluzii scumpe la care unii subscriu din speranta lacoma, altii din ignoranta toanta, iar restul din prostie rafinata... Statul  este nelipsit din schema: cameleonic si perfid, statul disimuleaza abil hotia dijmei in datorie ireductibila iar crima ordinara in jertfa sfanta pentru „orice”. Cu un tupeu fara margini, tuspatru se cocoata semet pe grumajii puroiati de munca ai multimii pe care o numesc mai simplu „prostime”. Manata de golul din stomac si strunita cu strasnicie de darlogii ignorantei, multimea nu cunoaste odihna: intre „biciul” Statului si „scorpioanele” Religiei, multimea este redusa la statutul de animal de povara menit sa tina Capul in pamant si Jugul pe umar. Ea n-are vreme de filosofat: Mantuirea ei e Oblojeala carnii sfasiate si Leacul pentru puroiul intarit de pe grumaji... insa Nimeni nu i le ofera! Aceasta este lumea noastra... o neintrerupta istorie de suferinta crunta, o inlantuire nesfarsita de oportunisti ordinari, de criminali de solda sfanta si contabili de guler alb!

Astazi este ocazia nasterii unei noi Paradigme: o Lume pe placul Nostru!

---

[1] Ioan 5:17   Dar Isus le -a răspuns: ,,Tatăl Meu lucrează pînă acum; şi Eu de asemenea lucrez.”

[2] Deuteronom 34:10  În Israel nu s'a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut fatã în fatã.

[3] Exod 28:1  … pe fratele tău Aaron şi pe fiii săi (…) pune-i deoparte în slujba Mea ca preoti…

[4] 1 Cronici 26:24  Şebuel, fiul lui Gherşom, fiul lui Moise, îngrijea de vistierii.

[5] Judges 18:3-4  … tînãrului Levit  (…) a răspuns: ,,Mica (…) îmi dã o simbrie, si eu îi sînt preot.``

[6] Numeri 18:30  … partea cea mai bună, zeciuiala va fi socotită Leviţilor…

[7] Exodus 32:27-28  Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: “Fiecare din voi sa se încinga cu sabia; mergeti si strabateti tabara dela o poarta la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa.” ²⁸  Copiii lui Levi au facut dupa porunca lui Moise; si aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor.

La multi ani!

Intre bine si rau exista Speranta, dupa cum exista Fericire intre cunoastere si ignoranta. Astazi –la cumpana dintre Maine si Ieri, transmit Fericire si Speranta tuturor celor care m-au insotit pe parcursul unui intreg an de aventura si cautari! Sper ca acelasi spirit introspectiv care v-a impins pe taramul cautarilor de Om, sa plamadeasca in voi un Izvor de ape curate –cu mireasma de proaspat, din care sa se adape Anchilozatul Om Bun –Purtatorul de Morti... 

La multi ani 2013!

Ipocrizie

E vanzoleala mare prin America –ba chiar prin lume: un nebun din droaia de nebuni care face “mare” o natie marunta, s-a pus pe omorat copii nevinovati in scoala unde se educă cea mai ipocrita natie de pe fata pamantului. Nebunia omorului propri-uzis a palit pe langa frenezia descatusata de oribilul incident: milioane de pudibonzi religiosi –virgini pana-n zigot, d-impreuna cu tot soiul de “mioare” –fete-mari la senectute, se dau de ceasul mortii in lamentari teatrale cu privire la ceva "reformă", "desavarsire", "sigiliu" ori "glorificare", invocand izbavire de la Printul Pacii, ori de la Pastorul cel Bun, visand insistent la Cai Verzi pe Pereti. 

“How worse? – zic ei–  For how long? Come Lord Jesus!”

Amnezic profesionist, religiosul de chenzina grasă afla tardiv ca exista moarte si la el acasa, nu doar prin Africa, Irak, Afganistan ori aiurea. Deontologii lui Dumnezeu –moralisti fara morala, nu-si mai ascund rautatea endemica din discursul cu care au infestat lumea: cu ochii pironiti catre Vidul Cosmic isi lanseaza bolboroseala-n eter… “Pedepseşte-mă, Doamne, dar cu măsură, şi nu în mînia Ta, ca sa nu ma nimicesti! … Varsa-ti mînia peste neamurile cari nu Te cunosc, şi peste popoarele cari nu cheamă Numele Tău!”[1] Aceia –oricare ar fi ei,  pot muri linistit si-n tacere; ei pot suferi si indura gloantele si bombele crestine, ca doar n-o fi foc: e doar deontologic sa fie asa, cata vreme acesta este pretul de platit pentru chenzina sfanta, pentru bobul de linte si galonul ieftin de benzina!

* Dedicata tuturor pudibonzilor de Cernica, Andrews si Alte-Cele, naivi indignati ca armele trag cu glont care ucide  pe la ei prin State, iar nu cu flori si mireasma de Chanel ca in Africa, Irak si Afganistan.

---

[1] Ieremia 10:24-25  
  

Fornicaţie... morală

Vânat în ţara sa pentru o crimă ordinară, fugar, cu frica-n oase, Moise se refugiază în oceanul de linişte găsit sub fusta madianitei Sefora. După ce i-a ”mâncat” tinereţea copilei şi pospaiul de avere al socrului, Moise şi-a luat nevasta şi copiii... şi s'a întors în ţara Egiptului[1] unde, brusc, şi-a descoperit ”talantul” de profet, ”darul” de conducător, şi ”înţelepciunea” de legiuitor. Cocoţat în fruntea unei adunături de descreieraţi, decretează: ”Cînd cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s'ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui… să-i scrie o carte de despărţire, şi… să-i dea drumul din casa lui”.[2] Astfel, ”Moise… a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire (femeii, n.n.) şi s'o lase”[3], chiar dacă ştia prea bine că ”… dela început n'a fost aşa”[4].

Oportunist mizer, ”acrit”  fiind de carnea flacă şi de ţâţa lălâie a madianitei cândva mult dorită şi adorată, Prietenul lui Dumnezeu îşi expediază nevasta cu feciori cu tot – plocon la Ietro-n bătătură[5]. Mânat de sentimente şi emoţii nesperat de pământeşti pentru cineva care pretinde că vorbeşte cu YHWH faţă către faţă, decide sec – cu apă-n gură, că e timpul să guste liber din sânul cald şi nurii proaspeţi ai unei etiopience măslinii, cu coapsa fragedă şi fermă. „Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiane pe care o luase el de nevastă,”[6] dar Dumnezeu le-a închis gura subit, lovindu-i democratic cu lepră din cap până-n picioare, lecţie pricepută de toţi cei care ar mai fi-ndrăznit vreodată să chestioneze dreptul la fericire trupească a moşului nesătul. Fornicaţia – bat-o focul, şi stricăciunea inimii sunt – categoric, preferatele lui Moise ...  dar şi slăbiciunile lui Yahve-Zeu!   

---

[1] Exod 4:3

[2] Deuteronom 24:1

[3] Marcu 10 :4

[4] Matei 19:8

[5] Exod 18:2-6 « Ietro, socrul lui Moise, a luat pe Sefora, nevasta lui Moise, care fusese trimeasă acasă. A luat şi pe cei doi fii ai Seforei; … a venit cu fiii şi nevasta lui Moise în pustie unde tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu. A trimes vorbă lui Moise să -i spună: "Eu, socrul tău Ietro, vin la tine cu nevastă-ta şi cu cei doi fii ai tăi. »

[6] Numeri 12:1 ...căci luase o femeie etiopiană

Lăsaţi copilaşii să vină la mine...

... pe cînd (Elisei, Omul lui Dumnezeu, n.n.) mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!” ²⁴ El s'a întors să-i privească, şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfîşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.[1] Am ascultat această poveste d-impreună cu vreo 30-40 de copilaşi ai unei biserici fertile, la rubrica „poveste pentru cei mici”; morala vădită a acestei istorisiri, rostită cu patos de gura hâdă... străjuită de un neg păros a unei visătoare cu creştetul acoperit, era respectul faţă de Omul lui Dumnezeu şi dramaticul deznodământ în cazul în care un atare respect nu s-ar profesa cu pioşenie. Copilaşii au rămas, toţi, cu gurile căscate şi cu inimile-mpietrite de teroare; oripilanta imagine a măcelului sălbatic le-a luat orice suflare: măruntaiele spintecate de gheare şi colţi uriaşi, cadavrele răspândite dantesc pe iarba crudă, troznitul oaselor fragede de prunci sub ghilotina unor fălci flămânde şi urletele de groază deznădăjduită ce se ridicau până la cer le-a îngheţat sângele-n vene;  doar câţiva „năzdrăvani” neatenţi au rămas impasibili la oribilul deznodământ al „poveştii”, întărind cu un „amin” hlizit morala ne-nţeleasă.  

Câteva corecţiuni sunt inevitabile: în primul rând, termenul „băieţaşi” este eronat, întru-cât originalul utilizează termenul „copilaşi”, un neutru (gr.) care include atât băieţei cât şi fetiţe; în al doilea rând, expresia „şi-au bătut joc de el” este o redare tendenţioasă a originalului „au râs de el”, o expresie absolut nevinovată, întru-cât copii asta fac: râd, surâd sau glumesc... nevinovat; în al treilea rând, expresia „suie-te, pleşuvule!” nu este nici batjocură, nici insultă... nici măcar ceva jignitor: este doar naturalul spiritului jucăuş al unor copilandri lipsiţi de bucuria alternativă a unei escapade la Disneyland, sau în virtualul unui Play Station; cum joaca pruncilor din vechime se limita la acţiuni de genul „prinde-mă”, „găseşte-mă” sau „ascunde-te”, „suie-te” nu putea fi ceva batjocoritor în sine. Atunci care să fie detonantul ce a descătuşat atâta blestem şi ură în inima cea blândă a Omului lui Dumnezeu Cel A-Tot-Iubitor?... Apelativul „pleşuvule” pare să fi fost cauza cea mai logică; chel fiind şi necopulat de multă vreme, frustrat, complexat, „acrit” şi ofticat pe viaţă, Omul lui Dumnezeu şi-a vărsat în final furia, după Voia Domnului, asupra celor lipsiţi de orice apărare! Tipic YHWH-ist, aş spune... dar revoltător, fără pereche!

PS: Copulaţi cu demnitate, Oameni ai lui Dumnezeu, Predicatori ai Morţii! Copulaţi măcar şi sub straja atentă a negului păros... şi toate problemele voastre, şi ale Dumnezeului vostru, se vor rezolva de la sine! Copulaţi măcar ocazional... şi mai puţin de unii singuri! Atunci joaca nevinovată a celor mici, ori mari, n-ar mai fi umbrită de duhoarea puturoasă a răbufnirii mâniei voastre purulente!

---

[1] 2 Împăraţi 2:23-24  

Osebire Divina

,,Să se caute pentru domnul împăratul o fată fecioară; ea să stea înaintea împăratului, să-l îngrijească, şi să se culce la sînul tău; şi domnul meu împăratul se va încălzi.”[1] Fără îndoială este mare lucru să fii plăcut în ochii a-tot-văzători ai lui YHWH: nu de alta, dar în vremi de strâmtorare, ca cele de azi şi de când îi lumea asta, pică bine să ai o pilă bună sus în Ceriuri, la tronul celui Prea-Înalt. Astfel, copilaşii prea-iubiţi ai Ceriului´Nalt nu mai prididesc a se bucura de binecuvântările ce li se vîră necontenit în stomăcel, prin buzunare sau sub aşternut. Unora, Domnul le dă felurite moşteniri, averi nemuncite, apucate prin silă de te miri ce neghiob ce se crede ales şi cu stea în frunte. Altora, Dumnezeu le zideşte case ori le plătește chiria, îi îmbracă, îi încalţă şi are mare grijă de sămânţa lor preţioasă: le creşte copii, îi poartă prin şcoli osebite... ş-apoi le găseşte un loc de muncă „bine plătit”, după cum i se cuvine unei beizadele credincioase. Altora Domnul le dă bani, îi ajută în afaceri, le găseşte de muncă, îi fereşte de SIDA şi le plăteşte factura... oricare ar fi aceea.   

Nu aşa se întâmplă cu restul lumii. Părăsiţi de Ochiul A-ToT-Văzător al unui Dumnezeu prea ocupat cu asigurarea bunăstării vlăstarelor credinţei toante, miriade şi miriade de suflete se prăpădesc meticulos în oceanul de suferinţă şi nedreptate ce-i înghite de vii!  Privat de timpul preţios irosit cu satisfacerea nevoilor nesăţioase ale hoardei de lingăi divini, Dumnezeu pare să nu mai aibă nici timp, nici resurse, şi nici chef să mai întindă o mînă de ajutor şi celorlalţi muritori. Aşa se face că o ţâţă vergură –ori de plastic molâu, zdrobită sub mâna păroasă a vreunui moş senil cu bale-n colţul gurii –dar credincios, preţuieşte nespus mai mult în Ohii lui YHWH decât o vadră de apă curată din care să se adape gâtlejul pârjolit de sete al lumii întregi! Uitaţi-vă în jurul vostru: ridicaţi-vă de pe ochi vălul credulităţii şi recunoaşteţi-i cu nume şi prenume pe cei care vă mănâncă osânza şi vă prăpădesc inutil osteneala! Puneţi-i la muncă: astfel... poate n-or mai avea friguri, şi s-or încălzi şi din motive mai serioase!!!

---

[1] 1Împăraţi 1:1-2

Cult

Ieroboam a zis în inima sa: ,,Împărăţia s'ar putea acum sã se întoarcã la casa lui David.  Dacã poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul sãu, la Roboam, împãratul lui Iuda, şi mã vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda.” După ce s'a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: ,,... Israele! Iatã Dumnezeul tãu care te-a scos din ţara Egiptului.” Şi poporul se ducea să se închine...  Ieroboam a fãcut o casã ... şi a pus preoţi luaţi din tot poporul… A rînduit o sărbătoare … şi a adus jertfe pe altar… dupã bunul lui plac,” [1] întocmai ca toţi predecesorii săi, aş adăuga eu.

Niciodată nu am suspectat cupula religioasă a lumii de prostie sau imbecilitate: aceste „calităţi” sunt doar apanajul „gloatei”, că doar nu degeba i se spune generic „prostime”. Dimpotrivă, sunt convins că liderii religioşi şi cei care şad cocoţaţi peste elementele de putere şi autoritate ale acestei lumi sunt oameni ambiţioşi,  inteligenţi şi deosebit de curajoşi. Pasajul biblic citat ceva mai sus vine sa confirme de manieră inechivocă faptul că obârşia oricărei religii organizate ierarhic în structuri de putere şi autoritate nu este nimic altceva decât o „izvodire a minţii” câtorva „deştepţi”. N-ar fi nimic rău în asta; numai că religia năzărită din prea multul senin al minţilor unora şi a altora este, aproape invariabil, numitorul comun al răului tot! Răsturnaţi dar degrabă izvodirile minţii neghioabe!!![2]

---

[1] 1 Împăraţi 12:26-33 

[2] 2Corinteni 10:5