Tradare

Samuel era un profet iubit de Domnul. El a fost pus deoparte pentru slujba chiar din pantecele mamei sale, asa ca, de cand se stie, a fost in permanenta legatura cu dragostea si morala lui Iahve, dumnezeul caruia ii slujea pe inaltimi[1]. Tot poporul il privea ca pe un vraci de isparava, ii datorau supunerea si ploconul[2] randuit nevoilor sale, ca sa nu-i lipseasca nimic din cele trebuitoare unui trai indestulat. Si „Samuel a fost judecător în Israel în tot timpul vieţii lui”[3]. Pe principiul „sa mance si copii mei o pane usoara”, “cand a imbatrinit,  Samuel a pus pe fiii sai judecători peste Israel”[4]. Si uite-asa, batranul uns cu toate alifiile si-a varat cu de-a sila si rapid pruncii nevolnici pe felia binecuvantarii divine, ca nu cumva sa se raceasca jiltzul furtaciunilor de Jude. Zis si facut, numai ca progeniturile s-au dovedit a fi mai rele decat dracu[5], si poporul a zis: ,,Dă-ne un împărat ca să ne judece.”[6] In fata incercarii, venita neaparat de la diavolul, mosul n-a ramas cu mainile in san, ci a inceput sa indruge verzi si uscate,[7] incercand sa induplece pe Israel cu vorbe dulci, imbietoare... dar fenta n-a tinut.

Cand a vazut el ca altcineva urma sa despoaie gloata de prosti s-a mahnit foarte, si a contraatacat cu multa viclenie, subminand perfid proaspata autoritate a lui Saul. Mai intai a purces la defaimare, cleveteala de muieri, si zavistie mestesugit ticluita, avertizand poporul ca imparatul le va lua biruri, zeciueli, fete mari si feciori pentru nazurile sale[8], de parca pruncii lui nu se infruptau din aceleasi drepturi. Asa se face ca Saul si-a inceput domnia sub raii auguri prevestiti de vorbele inveninate ale mosului: „rau aţi făcut înaintea Domnului cînd aţi cerut un împărat pentru voi”[9]; „veţi peri, voi şi împăratul vostru”[10]. Muscatura perfida de bazilic avea sa vina mai tarziu, atunci cand profetul avea sa-l introduca in ecuatie si pe Dumnezeu, invocand ritualul aducerii de jertfe inaintea bataliei iminente cu dusmanul filistean la Ghilgal: „Să mă aştepţi şapte zile acolo, pînă voi ajunge eu la tine şi-ţi voi spune ce ai să faci.”[11] Cum Samuel intarzia strategic, “poporul se imprastia de linga Saul. Atunci Saul... a jertfit arderea de tot”.[12] Chiar in clipa aceea, ca prin minune, s-a ivit de prin boscheti si arhi-uneltitorul zicand: ,,Ce-ai făcut?... Ai lucrat ca un nebun… acum, domnia ta nu va dăinui”[13]. Si Saul a murit chiar in ziua aceea...

Iar eu am incalecat pe-o sa, si v-am spus adevarul... asa. Povestea o gasiti in biblie.

---

[1] 1 Samuel 9:12-13; 19

[2] 1Samuel 9:7 si urmatoarele

[3] 1Samuel 7:15

[4] 1Samuel 8:1

[5] “Fiii lui Samuel...se dădeau la lăcomie, luau mită... şi călcau dreptatea”. Cf. 1 Samuel 8:3

[6] 1 Samuel 8:6

[7] 1Samuel 12:1-3

[8] 1Samuel 8:11-18

[9] 1 Samuel 12:17

[10] 1Samuel 12:25

[11] 1Samuel 10:8

[12] 1 Samuel 13: 8-9

[13] 1 Samuel 13:13-14

Piroman

Lui Dumnezeu ii place focul, e slabiciunea lui: Moise il surprinde pe cand incerca, fara succes, sa dea foc unui tufis de balarii,[1], iar mai tarziu, acelasi Moise il prezinta lumii ca pe un dumnezeu manifestat in foc si fum[2]. Dragon arhaic si stapan al focului, Iahve este oricând gata sa scuipe foc pe nari,[3] intretinand astfel vie flacara iubirii de Oameni. In vremi de pace ii place jertfa arsa-n foc,[4] insa cand il apuca toanele cele rele, ploua cu foc si pucioasa peste multimi neputincioase de oameni pe motiv ca-s pervertiti[5], doar ca sa scape dintre ei o familie de incestuosi ordinari.[6] Hachitzele astea de nebun s-au transmis tuturor adeptilor sai: asa se face ca, de mii de ani incoace, ucenicii sai nu mai prididesc sa invoce pedeapsa iazului de foc[7] peste cei care nu-i baga-n seama nici in ruptul capului.

Evolutia hiperbolizanta a piromanului universal ramane stabilita definitiv atunci cand Iahve ameninta, fara rusine, ca va da foc lumii: „... aşteptaţi numai, zice Domnul...căci am hotărît să strîng neamurile, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mîniei Mele; căci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Mele.”[8] Sa luam lucrurile asa cum sunt: lumea se inchina unui dumnezeu ale carui singure argumente sunt violenta extrema si iazul de foc[9] ... un fel de Nero atemporal bantuit de nalucile creatiei. Judecati voi insiva: ce poate fi mai stupid decat sa "plamadesti" o lume atat de frumoasa, doar pentru ca mai apoi sa ii dai foc?!?... Dragii mei, avem a face cu un dumnezeu bolnav, cu un piroman scapat din chingile cunoasterii, chingi care-L tintuiau la pat cu legaturi trainice. Ne confruntam cu un guru imaginar predicat de hoarde de nebuni care ameninta lumea cu focul vesnic, inventie menita a mai "stoarce" zilei niscaiva mancare pentru faptura lor firava. La urechea lor nu s-a suit si vorba inteleapta care zice: nu te juca cu focul ... 

---

[1] Exod 3:2

[2] Exod 14:24  În straja dimineţii, Domnul, din stîlpul de foc şi de nor, S'a uitat spre tabăra Egiptenilor, şi a aruncat învălmăşala în tabăra Egiptenilor.

[3] 2Samuel 22:9  Fum se ridica din nările Lui, şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui: cărbuni aprinşi ţîşneau din ea.

[4]Exod 29:18  aceasta este o ardere-de-tot pentru Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.

[5] Geneza 19:24 Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc dela Domnul din cer.

[6] Geneza 19:30-32 Lot… A locuit într'o peşteră, cu cele două fete ale lui. “Vino… să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămînţa prin tatăl nostru.”

[7]Luca 9:54 ,,Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”

[8] Tefania 3:8

[9] Apocalipsa 21:8 Dar cît despre fricoşi, necredincioşi….partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă...

Om si Dumnezeu

Asa cum stim cu totii, Isus este intruparea lui Dumnezeu, adica Dumnezeu facut Om sau “Omul Dumnezeu”: un dumnezeu-sui-generis cu drepturi depline, incoronat in Cer si adorat pe Pamant[1]. Asa ne invata Scriptura, Traditia, Evanghelia si Biserica. Nu exista coltisor in Univers, nici ungher ascuns in mintea omului, care sa nu fie “plin” de cunostinta genezei lui Isus nascut din Tatal androgin –un batranel[2] bonom, incaruntit inainte de vreme de necazul patimit cu stirpea umana. Mai de moda veche, Dumnezeu Tatal umbla invesmantat cu o panza de in alb incinsa la brau[3], de sub a carei maneca rasare o mana batrancioasa cu un deget civilizator[4]. Ochii ageri si cautatura lor apriga ne descopera un dumnezeu mai mult Om decat Zeu, mofturos si capricios, cu ifose greu de inteles ori satisfacut. Vorbitor de multe limbi, Dumnezeu glasuieste fluent in toate dialectele pamantului[5], iar cuvantul lui e vorba-nteleapta[6], susur bland[7] cu iz de Lege pentru toti; contemplandu-L ai senzatia ca e acolo de cand lumea, atemporal, un colt de vesnicie ratacit in furtunosul de “acum” si “aici”.

 Cu toate acestea nu este mai putin adevarat ca “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu”[8], iar cine spune ca L-a vazut mincinos este, şi adevărul nu este în el. Aceasta declaratie axiomatica a Bibliei este la fel de importanta in esenta ei ca si alte declaratii esentiale, cum ar fi “Dumnezeu este Unul singur”[9], sau “Dumnezeu este Dragoste”[10]. Cu toate acestea, religiosii de pretutindeni au izvodit, si continua sa urzeasca, descrieri amanuntite ale Celui care prin definitie este si ramane ascuns[11], inaccesibil priceperii si intelegerii noastre.[12] Urmand aceleiasi indrazneli hulitoare, religiosii rup frontierele bunului simt, pretinzand ca stiu ce gandeste Dumnezeu si care este Vointa lui pentru oameni. Ca si cand l-ar avea la degetul lor cel mic, religiosii regurgiteaza scripturi, teologii si doctrine potrivite cu eggo-ul lor grobian. Un lucru insa trebuie subliniat si afirmat raspicat: dupa cum si-au inventat infatisarea unui dumnezeu, tot astfel si-au inventat si vorbele lui, vorbe pe care au incercat sa le impuna celorlalti drept Vointa Divina, spre folosul pantecului, buzunarului si poftelor lor cele multe si scarboase.

---

[1] Filipeni 2:10 pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de supt pămînt,

[2] Daniel 7:9  un Îmbătrînit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zãpada, si pãrul capului Lui era ca niste lînã curatã.

[3] Daniel 10:5  îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brîu

[4] Exod 31:18  table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

[5] Fapte 2:6 Cînd s'a auzit sunetul acela, mulţimea s'a adunat şi a rămas încremenită; pentrucă fiecare îi auzea vorbind în limba lui.

[6] Proverbe 8:22-31  Domnul m'a făcut cea dintîi dintre lucrările Lui (…) Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă (…) eu eram mesterul Lui, la lucru lîngã el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui.

[7] 1 Imparati 19:11-12  Şi iată că Domnul a trecut pe lîngă peşteră (…) un susur blînd si suptire.

[8] 1 Ioan 4:12 Nimeni n'a văzut vreodată pe Dumnezeu.

[9] Deuteronom 6:4 Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este unul singur.

[10] 1 Ioan 4:8 Cine nu iubeşte, n'a cunoscut pe Dumnezeu; pentrucă Dumnezeu este dragoste.

[11] Iov 23:9-10 Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu -L găsesc: dacă are treabă la miazănoapte, nu -L pot vedea; dacă se ascunde la miazăzi, nu -L pot descoperi.

[12] 1 Corinteni 2:9 Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le -a văzut, urechea nu le -a auzit, şi la inima omului nu s'au suit, aşa sînt lucrurile, pe cari le -a pregătit Dumnezeu pentru cei ce -L iubesc.``

Ramasita

Sa nu urasc eu, Doamne, pe cei ce Te urasc si sa nu-mi fie scarba de cei ce se ridica impotriva Ta? Da, ii urasc cu o ura desavarsita; ii privesc ca pe vrajmasi ai mei. Psalm 139:21-22.

Daca este flamand vrajmasul tau, da-i paine sa manance, daca-i este sete, da-i apa sa bea. Caci, facand asa, aduni carbuni aprinsi pe capul lui, si Domnul iti va rasplati. Proverbe 25, 21-22

De-a-lungul vietii am cunoscut feluriti indivizi care-si revendica Norocul tont al sortii drept harul divin revarsat peste augusta lor faptura. Ei sunt "alesii", o plamadeala aparte, o ramasita de oameni pe care pamantul nu ii mai cuprinde de cata binecuvantare cazut-a peste ei din ceruri, asa... in dorul Lelii! Destepti nevoie mare si dornici de marire, "alesii" se-nalta singuri cu fruntea-ntr-o cununa de stele moarte. Cu un zambet sinistru, a lauda de sine, "alesul" revarsa-n juru-i un torent de multumire sulfuroasa in care cauta sa-nabuse frumosul si odihnirea pacii cuibarite in ceilalti, numiti generic "vrajmasi ai lui Dumnezeu". "Alesul" este depozitarul adevarului absolut si, in consecinta, nu poate fi contrazis; pentru el lumea se imparte intre idolatri si atei care merita, fara drept de apel, sa piara grabnic, striviti de ura viscerala a celor ce iubesc sincer pe Dumnezeu.

Un teatru absurd se desfasoara sub ochii nostri: mincinosii sadea pretind ca spun adevarul, hotii si pungasii, d-impreuna cu curvarii, pretind ca sunt verguri, iar criminalii compulsivi pretind ca iubesc pe vrajmasi lor, doar ca sa le mai poata ingramadi pe cap niste carbuni aprinsi cu dragoste frateasca; inselator si alunecos in vorbire, religiosul decreteaza ca nebunia lui e cea mai inalta stiinta, ca prostia este intelepciune si ca rautatea este expresia iubirii dusa la cel mai inalt nivel. O invalmaseala pestrita de idei, amestecata cu betia bolboroselilor fara de-nteles, transforma real-ul intr-un soi de supra-realism hipnotic, unde ratiunea este crucificata pe altarele ignorantei iar ultimul nebun stinge lumina la iesire. Intr-un "heirupism" general, reperele dispar: oricine nu se aliniaza turmei de nauci este rapid starpit de frica unei insanatosiri, fie ea si tarzie.

Nu stiu voi, dar eu mi-am scuturat pana si praful de pe incaltari! 

Placebo

Religiosul zice in inima lui: „toate lucrurile lucreaza spre binele celor care cred...” Ca orice altceva in Univers, Viata sufera de entropie iar noi suntem bolnavi de Moarte: o moarte cronica, implacabila, ireductibila si imutabila! O Moarte dementa instalata A-Teo-Logic in Celula Primordiala a luat ostatica Viata din ea, transformandu-o miseleste intr-un calvar al luptei pentru salvare, eliberare ori mantuire –cum le place unora sa zica. Totusi... nu Moartea ucide Viata, cum lesne-am fi tentati a crede; ea doar ii otraveste existenta cu veninul Suferintei, furandu-i astfel demnitatea actului de A FI; despuiata de esenta frumusetii si nobletea menirii sale, Viata insasi comite suicid la scara universala, refuzand uraciunea imanenta a stricaciunii!

Victima naiva a titanicei inclestari, religiosul isi administreaza perfuzii in cap cu sperante desarte indoite cu aghiazma si tamaie, vandute ca leac de mare pret prin farmaciile spitalelor de nebuni unde doctorii sunt toti in faza terminala. Ne-ntelegand nimic din ce i se intampla, religiosul isi zice convingator ca orice-ar fi trebuie musai sa-i fie de bine. Asa se face ca Superstitia cu privire la Dumnezeu, la Ingeri, la Sfinti, la Moaste ori Noroc a intortocheat iremediabil mintea credinciosului ca nu cumva sa priceapa ca negarea realitatii nu implica vreo transmutare de esenta a acesteia, dupa cum nici proiectia in imaginar a nazuintelor incatusate sub zodia Vietii nu schimba natura conflictului originar si, pe cale de consecinta, nici deznodamantul acestuia.

Esenta Vietii este Demnitatea. In final, toti murim. Nebuni sau nu, ne vine randul. Nu-i nici o diferenta. O intrebare, totusi, se impune: Traiesti o moarte demna... ori Mori incatusat tot timpul Vietii?!?! 

Magarie

De vreo cateva milenii incoace, religiosul de pretutindeni savureaza cu nesat o istorie care, in ciuda faptului ca este mentionata in Cartea Cartilor, are totusi o insemnatate nu de neglijat. Scriptura spune lumii ca a fost o data ca niciodata un profet al lui Iehova numit Balaam, care „s-a sculat de dimineata, a pus saua pe magarita si a plecat cu capeteniile lui Moab... Domnul a deschis gura magaritei, si ea a zis lui Balaam: "Ce ti-am facut, de m-ai batut de trei ori?"... Balaam a raspuns magaritei: "Pentru ca ti-ai batut joc de mine; daca as avea o sabie in mana, te-as ucide pe loc."... Magarita a zis lui Balaam: "Nu sunt eu oare magarita ta pe care ai calarit in tot timpul pana in ziua de azi? Am eu oare obicei sa-ti fac asa?" Si el a raspuns: "Nu..."[1] s.a.m.d.p.

Nimic altceva nu poate fi mai natural si mai firesc decat un dialog amabil, plin de reverenta, de respect si dulcegarii spirituale intre stapanul profet si magarita curtezana  – cu coada ridicata a emotie. Fara indoiala ca cei doi, profitand de nefireasca minune, nu s-au oprit aici, ci au dat frau liber vorbei incatusata in bestia naroada, confesand natural pacate nenaturale, emotii si sentimente neimpartasite pana atunci, imbatranind frumos, unul alaturi de celalalt, in fata unei teici cu apa stravezie. Si probabil c-ar mai fi vorbit si astazi daca n-ar fi fost ca –detaliu insignifiant– vulgara moarte sa nu le fi umplut amandurora cu tarana gura deschisa de Domnul Dumnezeu.

Un lucru este fundamental: Dumnezeu vorbeste prin magari ori... magarite epileptice cu spume la gura si coada ridicata a emotie! Mi-e tot una.  Ii vedem si-n zilele noastre: niste magari si ei acolo, cocotati cu duhoarea lor puturoasa pe la amvoane ori aliniati talamb cu urechile lor large si blege printre banci, la rumegat de anafura cu vin! Bezmetici naluciti de vedenii desarte ori surziti de soaptele Duhului, ratacind drumul pe-aratura, tropaind zgomotos prin vietile altora ori aruncand apocaliptic cu copita-ndarat! Ii auzim si vedem peste tot:  la radio, la tv... ori pe net navigand! Caci de cand le-a deschis Dumnezeu gura nu s-a mai gasit nimeni sa-i strige pe nume, amintindu-le originea comuna: magarilor... tot magari sunteti!

---

[1] Numeri 22: 21-30

Adevarul Prezent

Astazi am mers la biserica. Nu va ingrijorati, nu obisnuiesc sa arunc margaritare la porci, nici sa ma amestec cu taratea; este doar un ritual nevinovat pe care il indeplinesc cu mult drag intru adoratia singurului meu Dumnezeu (cel ce citeste sa inteleaga...). Nici una nici doua, am aflat cu "groaza" ca Satana salasluieste literalmente in televizor, si ca traim ultimele clipe ale istoriei. Am fost avertizati ca aceia care nu cunosc Adevarul Prezent nu vor putea mosteni Cetatea de Aur, nici nu se vor putea bucura de Stelele-atarnate in Coroana de Aur care ii asteapta inexorabil la Marea de Cristal, ca o para malaiata cazuta din mana Tatalui Imparat.

Am aflat ca "marea prigoana" sta sa inceapa si ca religiosilor care au adevarul suprem si lumina orbitoare a marturiilor inspirate de pana divina li s-au pregatit locuri de tortura in subsolurile tuturor celorlalte biserici, in frunte cu cea catolica, conform unui plan strict secret pe care il stie toata lumea. Am aflat ca Dumnezeu "vrea sa cerne" biserica lui, si ca Satana insusi "cauta sa cerne" pe cei care vor sa stea fermi in adevar. De asemenea am aflat ca "este oameni infiltrati" de Satana in biserica celor alesi: la fiecare suflet adus de Dumnezeu "este doi" adusi de Cel Rau printr-un program bine stabilit si secret dar binecunoscut de catre religiosii analfabeti;  se da cazul ca cei doi nou veniti sunt niste minti sclipitoare care au ca unica misiune pierderea acelui unu singur. Continuarea povestirii nu stiu sa v-o mai relatez, pentru ca am iesit nitel afara pentru a trage in piept o gura de aer proaspat, neviciat.

Unicul Adevar Prezent este faptul ca religiosii sunt profund analfabeti, lobotomizati cu satarul demonului nemilos al ignorantei, fiind goliti de orice bun simt. Intr-o frenezie a revarsarii de daruri si talanti, religiosii se lasa cuprinsi pe dea-ntregul de mrejele feluritelor boli psihice, tragand vartos pe nas putoarea sulfuroasa a focului cel vesnic. Inchei, dragii mei, prin a reproduce cuvintele unui bun prieten al meu: "am fost la biserica si mi-a ajuns pentru urmatorii doi ani!" 

Quo Vadis?

Am aflat de la adeptii superstitiilor religioase ca sunt un ignorant, ca nu stiu de unde vin si nici incotro merg, ca moralul sau amoralul nu au sens decat in paradigma unui Dumezeu, si ca fara Dumnezeu viata este in intregime lipsita de sens. Aveau dreptate: eu nu stiu nici de unde vin si nici incotro ma indrept, Universul nu pricepe de moral si amoral, Viata este in totalitate golita de sens cand il introduci pe Dumnezeu in ecuatiile ei, iar Biserica nu  este nimic altceva decat o odaie cu o usa: seamana mai mult a puscarie cu peretii tatuati de disperarea celor intemnitati acolo pe viata …

Tuturor religiosilor care stiu precis de unde vin si incotro se indreapta nu le cer sa ne impartaseasca din stiinta lor atotcuprinzatoare: de vreo doua milenii incoase ni se tot vara pe gat cu de-a sila, obligandu-ne sa le ascultam discursul inveninat de putoarea miseliei si a vanzarii de frate; ne-au speriat cu excomunicarea si cu rugul aprins, cu uleiul incins si cu moartea celor o mie de cutite, insa nimeni nu i-a crezut. Arogant, Biserica si-a atribuit dreptul de a defini moralul si amoralul doar pentru a justifica imoralul din existenta ei… sau pentru a-l infiera sangeros in viata altcuiva…  Chiar nu putem fi si ALTFEL???

MORALA RELIGIOASA ARATA CAM ASA...

Mafie...si Mafiot!

Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: ,,Vorbeste copiilor lui Israel, si spune-le: „Cind se vor face juruinte Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta. Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat dela douăzeci pină la şasezeci de ani, sa fie de cincizeci de sicli de argint, dupa siclul sfintului locas: daca este femeie, pretuirea sa fie de treizeci de sicli. Dela cinci pina la douăzeci de ani, preţuirea să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat, şi de zece sicli pentru o fata.  Dela o luna pina la cinci ani, pretuirea sa fie de cinci sicli de argint pentru un băiat, şi de trei sicli de argint pentru o fată. De la şasezeci de ani in sus, preţuirea să fie de cincisprezece sicli pentru un barbat, si de zece sicli pentru o femeie. Daca cel ce a facut juruinta este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aduca la preot, sa-l pretuiasca; si preotul sa faca o pretuire potrivit cu mijloacele omului aceluia... preotul să-i socotească preţul si omul acela sa plateasca in aceeasi zi pretul hotarit ... Niciun om inchinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorit... iar dacă vrea cineva sa rascumpere ceva din zeciuiala lui, sa mai adauge o cincime.[1]

Poate ca ati avut vreodata naivitatea de a crede ca, in economia divina, simpla vietuire pe fata pamantului a fiintei umane ar putea fi gratuita. Act reflex, cu totii proiectam asupra lui Dumnezeu valori care ii confera acestuia o aura de nobila marinimie, de condescendenta parinteasca ori de generozitate dezinteresata. Din pacate, aceasta imagine idilica despre dumnezeire nu este nimic altceva decat o alta perceptie eronata cu privire la cel care se pretinde a fi Alfa si Omega, Suveran peste Lume. Realitatea este insa radical diferita. Romantismul religios, in mrejele caruia ne lasam prea adesea si prea usor incatusati, este spulberat de tocmeala triviala de la inaltimea altarului convertit in taraba de troc rusinos si murdar! In viziunea lui Dumnezeu, oamenii sunt impartiti pe categorii de varsta, sex si conditie sociala; nu se "iarta" nimic: bogat sau sarac, fiecare „dobitoc” are pretul sau de rascumparare in relatia cu divinitatea, iar plata este imperios necesar a se face instant, cu bani gheata in poala popii cea larga cat un sac fara fund. In cazul nefericit in care vreun nevinovat ar indrazni sa se rascumpere din „proprietatea” divina, acesta ar urma sa fie omorat, bineinteles din iubire divina.

Exista o sintagma care descrie cu fidelitate relatia lui Dumnezeu cu creaturile sale: LACOMIE HRAPAREATA! In fata ei, Ioan 3:16 paleste rusinos a minciuna gogonata...

---

[1] Numeri 1:1-30

Manea Pascala

Doctrina centrala a crestinismului este Invierea: fara ea crestinismul nu ar avea nici un sens, credinta ar ramane doar o vorba goala iar Dumnezeul descris de religiosi nu si-ar mai justifica existenta. Temelia acestei doctrine –spun credinciosii– este Cuvantul lui Dumnezeu; insa la o cercetare mai amanuntita  observam ca Iubitorul de Oameni nu a suflat niciodata vreo vorba despre Invierea Mortilor; nici Patriarhii, nici Profetii, nici marele Moise nu erau la curent cu un asa Adevar minunat. Cu totii si-au dat obstescul sfarsit si cu asta basta. David insusi, aflat in pragul mortii, face urmatoarea marturisire: ,,Eu plec pe calea pe care merge toata lumea”[1]; nu sufla nici o vorba despre Inviere, despre Judecata, Cetatea de Aur sau Marea de Cristal! Saducheii, preoti dinastici si pastratori de nadejde ale tainelor divine, respingeau cu vehementa aceasta erezie[2], condamnand fara retineri o asemenea gogomanie pe motiv ca Torah nu pomeneste  nici un cuvant despre Inviere!

Fagaduind prostimii marea cu sarea, Fariseii au aflat rapid ca pot castiga influenta, bani si privilegii fara numar, plasmuind povesti dupa inima si poftele cele multe ale poporului manelist. Dorinta dupa un trai mai bun si fuga de munca a dus la supralicitarea ofertei religioase pe principiul “gramada n-are varf”, inventand rapid noi dimensiuni ale spiritualitatii: imaginatia fertila a unor bezmetici religiosi a despuiat rapid cerul de misterul sau inerent, explicand cu lux de amanunte “lucruri, pe cari ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s'au suit”[3]. Angajati in spirala seducatoare a fagaduintelor de tot felul, Fariseii prefigurau aparitia tarzie a crestinismului –incununare apoteotica a Minciunii cu laurii Adevarului absolut. Raiul, Iadul, Cetatea de Aur, Marea de Cristal, Cununa de Diamante si un Pamant Nou doar al lor, sunt toate motive omniprezente in maneaua universala a superstitiei religioase interpretata cu patos de poporul lautar intre doua altare invechite si-un gratar de mici stropiti cu bere: “sa moara dusmanul meu … ma iubeste dumnezeu!”

---

[1] 1Imparati 2:1

[2] Fapte 23:8  Saducheii zic ca nu este inviere, nici înger, nici duh, pe cand Fariseii le marturisesc pe amandoua.

[3] 1 Corinteni 2:9